In opinia mea solutiile mult mediatizatului summit UE din 9 decembrie au avut calitatea de a linisti spiritele pe termen scurt. Pe termen mediu insa, viziunea liderilor europeni va trebui sa se modifice structural. Altfel, solutiile temporare (si ele concretizate parca mult prea greoi) nu vor mai fi cu siguranta de ajuns pentru a tine la un loc tari atat de diferite sub multiple aspecte, indiferent de cat de mult isi doresc ele sa aiba un destin comun.
De ce spun asta. Pe termen scurt, problema lichiditatii pare sa fie rezolvata. In fond, asta era urgenta, nu? Intr-o forma sau alta, tarile indatorate excesiv vor reusi sa se imprumute in continuare pentru a merge mai departe. Si la dobanzi rezonabile. Aceasta este practic principala decizie reala a summitului, palpabila, care va face ca viata sa poata merge mai departe in zona euro. Faptul ca decidentii isi propun sa imbunatateasca sanatatea finantelor publice prin impunerea unei reguli cu caracter de lege, este un lucru notabil, dar nu de natura sa linisteasca pietele definitiv si irevocabil. Europa si-a mai asumat reguli pe care nu le-a respectat. Altfel, din punct de vedere tehnic, asa cum am mai scris si cu alte ocazii, o regula pe deficitul structural este solutie optimala.
Cand apele se vor mai linisti insa, liderii europeni vor trebui sa lase orgoliile la o parte si sa inteleaga ca atat timp cat zona euro va fi privita ca o suma de state (cu interese uneori individuale) si nu ca un singur stat (cu scop unic), sansele reale ca ea sa reziste in timp sunt foarte mici. Atunci cand pietele vor imprumuta zona euro ca intreg, fara a diferentia dobanda acordata Germaniei de dobanda acordata Greciei, de exemplu, atunci putem spune ca zona euro are viitor pe termen lung. Cu alte cuvinte, prima de risc (inevitabila, de altfel, pe o piata libera) ar trebui transferata de la piete (care taxeaza orice, actioneaza speculativ si se alarmeaza repede) catre decidentii din zona euro. Problema unei tari precum Grecia va fi o problema rezolvabila si, daca e cazul, sanctionabila, la nivel intern. In acest fel este eliminata structural posibilitatea concreta ca un stat din interiorul zonei euro sa dea faliment sub sanctiunea pietelor si, pe cale de consecinta, intreaga zona.
Momentan pare o utopie, comentabila chiar din punct de vedere al eficientei economice. Sa gandim insa logic. Diferentele dintre tarile ce formeaza Uniunea Europeana sunt extrem de mari. Si probabil ca asa vor ramane pentru mult timp. Iar cand se pune problema de zona euro, cu atat mai mult. E foarte greu sa compatibilizezi grupe de tari total diferite. Pe de o parte UE are tari cu economii foarte puternice – pentru care problema „stabilitatii monetare” a reprezentat practic motorul care a condus ulterior la aparitia insasi a zonei euro, tari ce au experienta Sistemului Monetar European si deci a regimului de curs de schimb fix. Pe de alta parte sunt fie tari de coeziune (care, iata, au fost atacate primele), fie tari foste comuniste care isi doresc sa intre in zona euro, dar au experiente extrem de subrede atunci cand vine vorba de ceea ce numim stabilitate monetara, de exemplu. Este evident ca sub o forma sau alta, trebuie gasite solutii structurale ca tari atat de diferite sub aspectul nivelului de dezvoltare economica sa ramana impreuna. Cel putin in virtutea scopului comun pe care si l-au asumat.
Asa incat, in opinia mea e nevoie de acceptarea cat mai rapida a doua aspecte: o uniune fiscala functionabila cat mai rapid si, in final, o uniune politica. Uniunea fiscala va putea rezolva problema datoriilor suverane, in primul rand. Nu va mai fi nevoie ca un stat sa se imprumute pentru a-si finanta deficitul bugetar atunci cand are probleme. Acest lucru s-ar putea realiza in mod automat, prin transferuri automate de la bugetul centralizat la nivel european catre tarile care se confruntă cu şocuri adverse și care nu-și pot gestiona eficient propria economie în lipsa instrumentului curs de schimb. Un buget centralizat va funcţiona astfel ca un amortizor al potențialelor şocuri asimetrice. Problema „pasagerului clandestin” ce ar putea decurge din aceasta solutie (unele state pot avea mereu nevoie de fonduri, in vreme ce altele le vor finanta mereu) poate fi rezolvata foarte simplu: se impun sanctiuni puternice statelor susceptibile de un astfel de comportament, monitorizare puternica a derularii proceselor fiscal-bugetare nationale, etc. Marele avantaj al acestei solutii este insa acela de a fi rezolvat problema deficitelor bugetare nationale si a datoriilor suverane aferente. Cu toate riscurile ce deriva de aici catre intreaga zona.
Pentru asta este insa nevoie de o imensa vointa politica a liderilor europeni. Acesta este marele dezavantaj. Nu multi sunt cei care doresc sa sacrifice o parte substantiala din suveranitatea nationala. Desi scopul final are o miza uriasa, ce depaseste cicluri electorale sau mandate politice. Mandate ce devin insignifiante cand le raportezi la o miza istorica deja – a fi sau a nu fi zona euro. In fapt, la intrebarea asta vor trebui sa raspunda liderii politici europeni ai momentului. In fata istoriei.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
