Nu daca va castiga, ci cat de multe voturi va reusi sa atraga: aceasta este dilema premierului turc Recep Tayyip Erdogan inaintea alegerilor de duminica din Turcia. Partidul sau tinteste catre obtinerea a doua treimi din voturi, ceea ce ar intari inclinatiile autoritariste deja manifestate de Erdogan.Europa priveste cu ingrijorare la ceea ce ar putea fi o viitoare Turcie neo-otomana puternica dar nedemocrata. O parte din vina ar apartine insa chiar anumitor optiuni ale europenilor.
PARADOXUL TURC
De ce premierul Erdogan este atat de sigur pe victoria partidului sau (AKP – Partidul Justitiei si Dezvoltarii) in alegerile de duminica? Cateva statistici si avem raspunsul: o crestere economica uimitoare pentru anul 2010 – 9%, inflatia la limita inferioara istorica, o crestere a PIB/capita de la 6000 de dolari in 2000 la 14.243 in 2010. Opt ani din acest deceniu infloritor, Turcia a fost condusa de AKP, partidul infiintat de premierul Erdogan si construit in jurul integrarii europene a Turciei. Erdogan a decis sa-si intinereasca partidul pentru alegerile din 12 iunie 2011, cele mai multe femei deputat din Turcia fiind membre in AKP. Paradoxal, dar acest AKP este sprijinit de catre conservatorii suniti ("muhafazakarlar") din Anatolia, oameni ale caror nostalgii se indreapta in special spre epoca de glorie a Imperiului Otoman. Desi sunt practicanti ferventi ai Islamului, putini dintre ei ar sustine un stat islamist bazat pe legea Sharia. Sotiile "muhafazakarlar" se acopera cu val si dau copiilor nume islamice. Conflictul dintre conservatori si opozitia kemalista nu este unul strict politic, ci profund ideologic, generalii kemalisti refuzand sa dea mana cu sotia lui Abdullah Gul, conservatorul ales presedintele Turciei in 2007, deoarece aceasta purta val.
„Partidul lui Ataturk” este supranumele CHP-ului (Partidul Republican al Poporului), miscarea politica sustinuta de acei "laikler" care i se opun lui Erdogan. Ei sunt secularistii pentru care republica infiintata de Kemal Ataturk reprezinta epoca de aur a Turciei. Sunt ostili ideii de stat religios, interzicand in perioada petrecuta la putere practici religioase precum purtarea valului. Respectul lor pentru armata, nucleul dur al statului kemalist, este imens. In ultimii ani, „partidul lui Ataturk” a obtinut in jur de 25% in alegeri, liderul sau incontestabil in ultimul deceniu fiind, pana de curand, Deniz Baykal. Sub conducerea acestuia, CHP-ul a pus presiune asupra Curtii Constitutionale si a sustinut armata in incercarea de a anula rezultatul alegerilor din 2007, in urma carora conservatorul Abdullah Gul a fost ales presedinte. Aceasta atitudine a dus la o prabusire a popularitatii partidului si, in mai 2010, Baykal a demisionat, lasandu-i locul lui Kema Kilicdaroglu. Daca vechiul CHP era xenofob si reactionar, sub conducerea lui Kilicdaroglu partidul a devenit mai pro-european, incercand sa se indeparteze de interventionismul armatei. Deocamdata nimeni nu poate spune cat va mai dura aceasta noua orientare.
Paradoxul si marea particularitate politica a Turciei este ca pro-europenii si suporterii democratizarii statului au fost in ultimul deceniu conservatorii religiosi, care au descoperit astfel calea de a iesi din universul kemalist laic si autoritar. „Kemalistii adopta modelul democratiilor europene doar in forma, nu si in continut”, scrie Mustafa Akyol, editorialist pentru Hurryet si Newsweek.
OMUL NEGRU DEJA A SOSIT?
In liga politica minora joaca alte doua grupari politice opozante. Partidul Actiunii Nationaliste (MHP), care se defineste prin reactia dura la activitatea kurzilor din PKK. Sud-estul Turciei este zona traditionala a minoritatii kurde (estimarile spun ca ei reprezinta intre 10 – 15% din populatia Turciei), dar migratia spre orasele din vest a schimbat aceasta situatie demografica. Nu toti kurzii sunt insa suporteri ai PKK-ului, unii dintre acestia incepand sa voteze cu AKP-ul lui Erdogan, care a implementat masuri convenabile kurzilor. Totusi, problema lor ramane una dintre cele mai importante in Turcia moderna.
Din randul kemalistilor s-a desprins un mic dar influent grup de liberali care sustin atat integrarea in UE, cat si o reala democratizare a Turciei. Desi ei nu reusesc sa atraga mai mult de 1% din voturile populatiei
Premierii Putin si Erdogan
Foto: Site-ul Guvernului rus
sunt foarte vizibili si influenti mediatic si, cu timpul, au devenit surprinzatorii aliati ai premierului Erdogan. Insa ultimele evolutii ale acestuia ii transforma pe liberali din aliati mai degraba in critici. Cea mai vehementa acuzatie: indepartarea de obiectivul integrarii europene. Multi se tem ca AKP-ul ar putea „putiniza” Turcia sau ar putea-o transforma intr-un regim islamist pe model iranian.
“Temperamentul premierului Erdogan nu a fost niciodata cel al unui democrat dezlantuit, ci mai degraba al unuia reticent. In ultimii trei ani a devenit mult mai autoritar decat in trecut. In mod repetat le spune oamenilor cati copii sa faca, ce ziare sa citeasca si sa manance mai degraba struguri decat sa bea vin. Ii responsabilizeaza explicit pe proprietarii media pentru politica editoriala si le recomanda sa concedieze pe oricine nu le impartaseste viziunea. De la editorialisti la ong-isti nimeni nu a fost crutat de amenintarile lui Erdogan”, scrie Sahin Alpay, profesor de stiinte politice la Universitatea Bahcesesir din Istanbul. Este suficient sa adaugam ca, in prezent, in Turcia sunt inchisi mai multi jurnalisti decat in China pentru ca spusele profesorului Alpay sa capete greutate. De aici pleaca principalele temeri ca, in situatia castigarii a doua treimi din locurile parlamentare, premierul Erdogan va putea sa modeleze Constitutia dupa bunu-i plac, transformand Turcia intr-o republica prezidentiala care ar putea aluneca usor intr-un regim autoritar.
EUROPA LA COLT
Or asta ar pune Uniunea Europeana intr-o situatie foarte incomoda, prinsa intre un mare vecin nazuros si dictatorial la nord (Rusia) si unul islamic si autoritar in sud (Turcia). De altfel, legaturile dintre Turcia si Rusia au inflorit in ultimii ani, anatolienii bogati din Gaziantep lucrand din ce in ce mai bine cu oligarhii moscoviti, iar politica energetica a Turciei fiind mai dependenta de Rusia decat cea a multor tari europene. “Turcia abia a inceput sa descopere ca istoria nu este euro-centrica si sa recunoasca alternativele”, declara Ibrahim Kahn, consilierul de politica externa al premierului Erdogan. Racirea relatiilor cu Israelul este dublata de deschiderea dialogului cu organizatii precum Hezbollah, Hamas sau cu Iranul lui Ahmadinejad. Pe de alta parte nici aliatii occidentali nu au fost prea mult neglijati, atitudinea Turciei in criza libiana demonstrand membrilor NATO ca pot conta pe Ankara.
Dar dupa zeci de ani de amanari, turcii au inceput sa se intrebe daca ei mai pot conta pe Europa. Din cele 35 de capitole ale aderarii la UE au fost deschise doar 13, in timp ce 18 sunt inghetate de veto-ul Frantei (Sarkozy fiind un mare adversar al acceptarii Turciei) si al Ciprului (blocata in chestiunea insulei divizate). Acest blocaj este principalul motiv pentru care populatia nu mai crede in viitorul european al Turciei. Dorinta inca mai exista, dar speranta a slabit. Statul roman se numara, alaturi de Marea Britanie, printre sustinatorii vocali ai Turciei, integrarea Ankarei in clubul european putand servi drept tampon pentru influenta Rusiei la Marea Neagra. Populatia Romaniei doreste la randu-i ca turcii sa devina cat mai repede cetateni europeni. Dar Turcia, asa cum arata ea astazi, este inca departe de modelul european pe care si noi incercam sa-l reproducem. Atata timp cat Patriarhatul Ecumenic Ortodox are mai putine drepturi in Republica Turca decat avea in Imperiul Otoman, multe mai sunt de facut. Si nimeni nu poate jura ca, o Constitutie modificata pe placul premierului Erdogan va impulsiona miscarea Turciei spre vest. Putem fi insa siguri ca “Turcia nu vrea sa mearga nici spre est, nici spre vest; ea vrea sa mearga in sus.”
PREMIERUL TURC ERDOGAN PARASESTE CONFERINTA DE LA DAVOS DUPA CE IL ACUZA PE PRESEDINTELE ISRAELULUI DE CRIME IN PALESTINA
2
16
