O lume lipsită de conducerea Americii și în căutarea unui model economic mai echitabil, post-carbonic, se află într-un echilibru fin între autoritarismul în ascensiune și protestele populare contra nedreptății și represiunii. Nu e nevoie de mult pentru a-i împinge pe oameni dincolo de limita răbdării. O mărire a tarifului la metrou în Chile ori propunerea taxării apelurilor prin WhatsApp la Beirut au fost suficiente pentru a provoca revolte, potrivit New York Times, citat de Rador.
Filozoful Antonio Gramsci a scris despre „simptomele morbide” ce caracterizează perioada de interregn dintre moartea vechiului și nașterea noului. Ele abundă astăzi. Economiile capitaliste funcționează bine, dar nu răspândesc bunăstare. Resentimentele iau amploare. Dezorientarea se instalează pe măsură ce societățile abandonează realitatea în favoarea amăgirii. Vechi ipoteze - rolul de conducere al Americii, liberalizarea graduală a Chinei, integrarea europeană, efectul eliberator al tehnologiei, unitatea Regatului Unit - se prăbușesc. Sunt vremuri ale neliniștii, singurătății și volatilității. Până și cancelarul german Angela Merkel, un punct fix într-o lume în mișcare, va dispărea curând.
Primele două decenii ale secolului 21 nu au dat naștere unei tendințe clare. Ipoteza triumfului democrației liberale s-a dovedit eronată. Dar și predicțiile privind decesul ei sub valul naționalist și xenofob care l-a adus pe Donald Trump la putere și Brexit-ul în Regatul Unit par a fi eronate. Reguli, adevăr, moralitate și ideea americană s-au erodat. O generație tânără ajutată de rețelele sociale e inspirată nu de o viziune utopică, ci de căutarea pragmatică a salvării planetei și a unei vieți mai echitabile pentru femeile și bărbații care trăiesc pe ea.
Multe dintre imaginile lui 2019 care îți vin în minte sunt impregnate cu speranță. Tineri protestatari pe străzile Beirutului spunându-mi despre hotărârea lor implacabilă de a răsturna un sistem corupt bazat pe împărțirea prăzii pe criterii confesionale. Tânărul premier al Armeniei, Nikol Pașinian, explicându-mi cum niște „cetățeni armeni liberi și mândri” au răsturnat un alt sistem corupt, într-una dintre cele mai neînsângerate revoluții din 2018, pentru a crea o societate a șanselor. Bravul tineret al Hong Kong-ului gazat cu lacrimogene apărând economia vibrantă născută din industria chineză și cutumele engleze. Ei știu că a permite extrădarea în tărâmul fărădelegii al statului unipartid continental ar zdruncina însăși fundația societății lor libere.
O luptă istorică pentru libertate se poartă în acest moment. Confruntarea ideologică dintre SUA și China s-a accentuat, în condițiile în care președintele Xi Jinping se declară cârmuitor pe viață, accelerează către Statul Polițienesc, oferă modelul chinez drept paradigmă globală, stabilește explicit drept obiectiv dominația tehnologică a Chinei până în 2025 și urmărește o expansiune deopotrivă maritimă și teritorială, fie fățiș, prin mijloace militare, fie clandestin, prin lozinci precum „Centură și Drum”.
„Să ne ascundem capacitățile și să așteptăm cu răbdare [până se ivește o ocazie - n.trad.]”, sfătuia Deng Xiaoping. Președintele Xi are alte idei. El este un împărat care se grăbește. El nu crede în sacralitatea individului. El crede în sacralitatea Partidului Comunist Chinez. Represiunea a crescut exponențial în China. Modelul dlui Xi nu este totalitarismul, care e demodat acum, ci „tehnolitarismul” - un stat care-și spionează cetățenii pe baza unei tehnologii avansate de recunoaștere facială.
Vom vedea bătălia din Hong Kong repetându-se sub diverse forme și cu diverse grade de violență și în deceniile următoare. Lupta se va da între economia dirijată autocratic a unei Chine mai puternice și economiile unor sisteme democratice bazate pe mecanisme de control și echilibru, pe justiție independentă și pe stat de drept. Întrebarea care se pune este dacă o conflagrație va putea fi evitată.
Conform unui raport privind starea democrației întocmit de Institutul V-Dem al Universității din Gothenburg, aproape o treime din populația planetei trăiește în prezent în țări care trec printr-un proces de „autocratizare”, o creștere de la 415 milioane în 2016 la 2,3 miliarde în 2018. Între aceste țări se numără Brazilia, SUA, India, Polonia și Ungaria. Concomitent, 21 de state - între care Tunisia, Armenia, Georgia și Burkina Faso - au devenit mai democratice în ultimul deceniu. Este un tablou mixt, nu de un cenușiu uniform, dar și departe de a fi îmbucurător.
Instituții care păzesc legea au luptat în defensivă în 2019 împotriva unor conducători care se credeau deasupra ei. Președintele Trump se confruntă cu suspendarea în Camera Reprezentanților, acuzat fiind de abuz de putere și obstrucționarea Congresului. El a răspuns întregii proceduri cu țipete că ar fi vorba de un „linșaj” și i-a făcut „nebuni” pe democrați. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a fost inculpat pentru corupție. A respins acuzațiile acuzând un „puci”.
În viziunea dlui Trump a fost un lucru ireproșabil să reduci Ucraina la o sursă de material compromițător contra unui adversar politic la alegerile din 2020. Atitudinea dlui Trump față de Ucraina este aceeași cu a amicului său Vladimir Putin: e o non-țară care ar putea foarte bine să facă parte și din Rusia Mare. Dl Trump nu are nici habar și nici vreun interes legat de eforturile occidentale de consolidare a independenței Ucrainei printr-o integrare mai strânsă cu Europa de Vest. Politica lui externă e hilar de haotică.
Președintele Trump va scăpa aproape sigur de condamnare în Senat și va rămâne în funcție pentru a lupta la alegerile din noiembrie 2020. Netanyahu ar mai putea încă să se strecoare afară din capcana sa penală. Pentru ambii, agățarea de putere a devenit ceva mai presus de lupta politică. E un efort disperat de a nu ajunge după gratii.
Mi-e teamă de ce ar putea face dl Trump dacă va pierde la limită alegerile în 2020. Ar putea țipa și el „puci”. În calitatea sa de prezumtiv autocrat le-a dat nas autocraților din toată lumea - în Arabia Saudită, în China, în Rusia, în Filipine. SUA au susținut autocrați din belșug în vremea războiului rece, din rațiuni strategice, însă niciodată n-au mai avut un președinte care este într-atât de clar invidios pe astfel de conducători. N-am nicio ezitare în a-l califica pe dl Trump drept odios; dacă este sau nu în realitate malefic, e o altă chestiune. Pentru a fi malefic trebuie să fii concentrat și consecvent. O mare parte a comportamentului dlui Trump este neconsecvent și ilogic. Și tot produce pagube.
Dl Trump este un simptom, nu o cauză. Cum spunea Paul Polman, fost director executiv la Unilever: „companiile nu pot reuși în societăți care eșuează”. Democrațiile occidentale au eșuat. Acum un deceniu lumea era împotmolită în criza financiară globală. Cei responsabili au scăpat nepedepsiți. Insurecția de astăzi este copilul impunității și nedreptății.
Economiile trebuie făcute să funcționeze pentru mai mulți oameni. Justiția, șansele egale, educația și sustenabilitatea ar trebui să fie valorile după care ne ghidăm. Prea mulți oameni s-au simțit mult prea mult timp invizibili, ușor de înlocuit și lipsiți de valoare. De aceea au avut o rezonanță mesajele naționaliste. Ele oblojesc fiecare nemulțumire cu promisiuni deșarte sau cu restaurarea gloriei. Ele au purtat șarlatani până în fotolii de demnitari la Washington și Londra.
„Viitorul nu le aparține globaliștilor”, declara președintele Trump în septembrie la ONU. Dacă le va aparține dlui Trump și lui „America mai întâi” pentru încă cinci ani, consecințele vor fi grave pe toate planurile, de la climă și până la stabilitatea internațională, pentru a nu mai pomeni de simplul și bătrânul bun simț. O victorie a lui Trump în 2020 e posibilă, mai ales că pe moment candidații democrați par slabi. Dar mesajul lui 2019 este acela că societățile libere, deschise, necorupte și bazate pe statul de drept beneficiază de o susținere curajoasă, din Teheran până în Santiago.
Anul acesta m-am aflat în biroul lui Ekrem Imamoglu, primarul Istanbulului. El era plecat din oraș, dar principalul lui consilier mi-a oferit un tur. Dl Imamoglu, un opozant al președintelui Recep Tayyip Erdogan, a fost ales, și-a văzut victoria anulată de dl Erdogan (care, la fel ca dl Trump, se consideră invincibil), apoi a câștigat din nou, cu o marjă enormă. A fost o lovitură considerabilă pentru președintele turc.
În spatele biroului dlui Imamoglu e atârnat portretul lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul republicii seculare moderne a Turciei. Tocmai a fost adus din nou la locul lui. Adepții dlui Erdogan, un lider anti-secular cu vise de restaurare a Imperiului Otoman, îl dăduseră jos. Acest du-te-vino cu portretul mi-a adus în minte imaginea unei lumi întregi ezitând între autocrație și rezistență.
În biroul premierului armean Pașinian se află un alt tablou semnificativ - Muntele Ararat încununat de zăpadă. Astăzi muntele se află în Turcia, dar în perioade îndelungate ale istoriei a făcut parte din Armenia. În conștiința colectivă, încă mai face. Un muzeu al genocidului din capitala Erevan reamintește despre uciderea de către Imperiul Otoman a peste un milion de armeni, începând din 1915. Multe fotografii sunt prea groaznice pentru a le putea contempla. Până și astăzi republica turcă neagă că ar fi existat o campanie organizată de măcelărire a armenilor.
„În definitiv, cine mai vorbește astăzi despre anihilarea armenilor?” - asta declara Hitler în 1939, când Germania nazistă invada Polonia. Negarea adevărului e periculoasă. E împovărată de tragedii viitoare. China și Rusia neagă adevărul. Dl Trump le ține isonul. Protestatarii lui 2019 s-au deșteptat în fața acestui pericol. „Luptă pentru libertate” au scandat recent 800.000 de protestatari pe străzile Hong Kong-ului. Dacă viața merită într-adevăr să fie trăită, chiar atât de simplu stau lucrurile.
