Politica germană postbelică are o reputație de moderație, consens, plus o ușoară nuanță de plictis. Însă au existat și momente foarte dramatice. În noiembrie 1959, spre exemplu, Partidul Social Democrat (SPD) și-a abandonat ambiția istorică de a substitui capitalismul cu socialismul, a renunțat la scenariul marxist al luptei de clasă și a început să se recomande drept un Volkspartei (partid popular) cu bază largă. Istoria a și validat acea decizie. În următoarele cinci decenii SPD a rivalizat pentru putere cu cealaltă mare forță politică a țării, CDU (și aliatul ei bavarez, CSU), în condițiile în care ambele partide obțineau peste 40% din voturi, potrivit The Guardian, citat de Rador.

Angela MerkelFoto: Captura presidency.ro

Faimoase pentru practicarea „politicii cortului mare” [a te adresa unui spectru larg de alegători, indiferent de ideologie - n.trad.], ce n-ar da SPD și CDU să aibă asemenea cifre și acum! Agonia Brexit-ului și a ascensiunii populismului de dreapta a revendicat lumina reflectoarelor politice pe tot cuprinsul Europei. Dar cei care caută indicii privind viitorul continentului ar face bine să urmărească îndeaproape politica germană în următoarele săptămâni.

Forțele tradiționale, care în 2018 au format o „mare coaliție” pentru a conduce țara, sunt amândouă dezbinate și descurajate. O succesiune de eșecuri la alegerile regionale a făcut ca în ambele partide să apară îndemnuri la politici mai radicale și mai distincte. Luna aceasta, într-un caz de inovație născut din disperare, membrii SPD își vor vota un nou lider. Ei vor avea de ales între două candidaturi duble, una reprezentând aripa stângă a partidului, cealaltă aripa dreaptă. A afirma că există o presiune pentru a se alege soluția corectă ar fi prea puțin spus. Luna trecută, la alegerile regionale din Turingia, cel mai vestic dintre fostele state est-germane, SPD a obținut un jalnic 8,2%, terminând pe un umilitor loc patru. Alegerile au fost câștigate de către Die Linke, stânga radicală, care mereu a avut rezultate bune în sondajele din regiune și care de data aceasta a primit aproape de patru ori mai multe voturi, cea mai tranșantă victorie de până acum a formațiunii. Această înfrângere a SPD a venit după un rezultat similar de slab în Saxonia, în vreme ce la nivel național sondajele indică un scor mizerabil de 15%.

Rezultate precum cel din Turingia dovedesc atât fragmentarea politică a Germanei cât și o provocare mai generală la adresa ortodoxiei economice a țării. Noua șefă a Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, a cerut Germanei să cheltuiască mai mult și să economisească mai puțin pentru a impulsiona economia zonei euro. Unul dintre cei patru candidați la șefia SPD, Olaf Scholz, e ministru de finanțe în guvernul de coaliție și și-a reiterat susținerea pentru așa-zisa politică „schwarze null” („zero negru”), care angajează țara la un echilibru bugetar. Însă cei doi candidați de stânga, Norbert Walter-Borjans și Saskia Esken, vor investiții masive și sfârșitul economiei reticente la împrumuturi pe care politicienii germani o practică încă de la terminarea războiului. Dacă vor avea câștig de cauză, e probabil ca ei să retragă SPD din coaliție și să forțeze alegeri anticipate.

CDU, pe de altă parte, își caută propriile soluții după ce a fost înfrânt în Turingia de naționaliștii de extrema dreaptă Alternative für Deutschland (AfD). Angela Merkel a declarat deja că nu va participa la următoarele alegeri federale programate în 2021. Dar cum partidul se pregătește pentru congresul său anual, care va avea loc vineri la Leipzig, se vorbește despre o tentativă de blocare a prezumtivei ei succesoare, nepopulara președintă a CDU Annegret Kramp-Karrenbauer. Unele personaje din CDU pledează să se pună capăt moratoriului privind alianțele cu AfD, o mutare groaznică ce ar deplasa considerabil centrul de greutate la dreapta politicii germane și ar reprezenta o ruptură definitivă cu politica liberală de imigrație a lui Merkel.

După cum s-a întâmplat și prin alte părți, provocările capitalismului de secol 21 din societățile vest-europene - creștere mică, moștenirea dezindustrializării, migrația și repercusiunile crahului - au dus în cele din urmă la o criză a centrului politic. Însă preeminența economică a Germaniei face ca răspunsul ei la criză să poarte o semnificație specială în cadrul Europei. Săptămâna trecută ea a evitat la limită să intre în recesiune. Economia ei rămâne puternică, dar perioada de înflorire s-a încheiat, iar politicul va trebui să răspundă cu strategii mai expansioniste. Stabilitatea a fost vreme îndelungată dogma Berlinului, însă, la 60 de ani după ce Marx și Engels au fost abandonați discret de SPD, revizionismul plutește din nou în aer.