După câteva zile de încercări nereuşite, establishmentul UE a trebuit să admită că Comisia Europeană, prezidată de Ursula von der Leyen, nu-şi va putea prelua atribuţiile la 1 noiembrie, așa cum era planificat inițial. De la apel lipsesc trei comisari, toți respinşi într-un fel sau altul de adunarea parlamentară. Prin urmare, Franța, România și Ungaria trebuie să prezinte fiecare un nou candidat. Dacă totul va merge bine, se ia în considerare data de 1 decembrie, potrivit IlSole24, citat de Rador.
Am putea atribui alegerea parlamentară unui control democratic, situaţie parţial reală, chiar dacă impresia este că audierile au fost extrem de politizate, cu rezultate discutabile (subliniez în acest sens o scrisoare deschisă pe această temă care implică direct candidatul francez Sylvie Goulard și în care unele personalități europene cer o nouă audiere).
Totuși, la modul mai general, noua legislatură este marcată de o confruntare acerbă între principalele instituții comunitare, și anume Parlamentul, Comisia și Consiliul. În fața unui proces de integrare care are o inevitabilă forță de inerție, Consiliul, interguvernamental prin definiție, se opune atunci când poate opta pentru celelalte două instituții, care în schimb sunt supranaționale. În ultimele săptămâni au apărut trei cazuri.
Primul, aşa cum s-a menționat, priveşte numirea noii Comisiei Europene. În spatele respingerii celor trei candidați se află multe îndoieli privind persoanele respective și dorința Parlamentului European de a-și face ascultată vocea, dar și dorința de a intra din nou în posesia procedurii de numire a executivului comunitar, după ce Consiliul European s-a opus principiului Spitzenkandidat, și anume numirea la președinția Comisiei Europene a câștigătorului alegerilor europene. În timp ce Consiliul încearcă să contracareze tendința comunității, Parlamentul vrea să-şi recapete puterea.
Un alt caz foarte recent vizează decizia de a îngheța momentan procesul de extindere al UE. Albania și Macedonia nu vor primi permisiunea de a începe negocierile de aderare. În acest caz, în vizorul Consiliului se află cealaltă instituție supranațională: Comisia. Bruxelles-ul le-a sugerat celor douăzeci și opt să deschidă porţile pentru cele două țări balcanice. Franța, Olanda și Danemarca s-au opus, în ciuda promisiunii făcute în iunie de a accepta recomandările UE.
Al treilea caz, şi el foarte recent, vizează proiectul de buget comunitar pentru perioada 2021-2027, prezentat în mai de Comisia Europeană. Deocamdată, cei douăzeci și șapte s-au limitat să-l respingă de la bun început. În discuțiile de săptămâna trecută, divergenţele au fost evidente. A început o negociere lungă și complicată, în timpul căreia guvernele au încercat să reducă propunerile executivului comunitar. Nici de data aceasta nu va fi altfel, chiar dacă este foarte probabil ca dezbaterea să fie mai aprinsă decât în trecut. Chiar și în ultimul an al bugetului 2014-2020, Consiliul a respins în bloc amendamentele prezentate de Parlament.
„În procesul legislativ, guvernele ar dori ca Parlamentul să se limiteze la aprobarea birocratică a alegerilor Consiliului. Ei bine, acum nu mai este aşa”, explică un diplomat. Tensiunea dintre metoda interguvernamentală și metoda comunitară a făcut istoria integrării europene. Numai că astăzi, se pregăteşte o criză instituțională unde, practic, ostaticul este noua Comisie Europeană. De ce Consiliul a devenit dintr-odată mai conștiincios decât în trecut? Probabil pentru că partidele suveraniste, prezente pretutindeni în Europa, induc guvernele către atitudini mai naționaliste.
În afara daunelor pe care această situaţie le poate provoca, există un aspect pozitiv pentru cei care cred în Uniunea Europeană: forța de inerție, bună, sau rea, care marchează procesul de integrare europeană. Procesul nu este oprit, înghețat. Continuă să progreseze, probabil foarte încet și cu riscul de a face viraje destul de dăunătoare, însă alegerile politice continuă să aibă repercusiuni practice în timp și modifică în orice caz termenii dezbaterii. Paradoxal, confruntarea instituțională este un simptom al faptului că integrarea europeană este vie.
