Dincolo de boom-ul extremist, alegerile indică sfârșitul celor două partide tradiționale și impulsul unui discurs progresist. Creșterea liberalilor și a verzilor impune o schimbare de alianțe scrie El Mundo preluat de Rador.
În noaptea aceasta, aproape în zori, când se vor cunoaşte rezultatele alegerilor europene, trei vor fi impulsurile naturale pentru a face o analiză rapidă. Primul, pentru a sublinia participarea (slabă) și, prin urmare, îndoielile cu privire la reprezentativitatea Eurocamerei și a însăşi legitimităţii unei Uniuni greu de înțeles. Al doilea, creșterea forțelor extremiste, radicale, sceptice și europene, conduse de Salvini, Farage și alţii, cu cel mai bun rezultat din istorie. Al treilea, citirea în cheie națională și critica cu privire la lipsa unor lideri sau oameni de stat ca cei din trecut.
Participarea va fi scăzută, știm. La primele alegeri, în 1979, 63% din alegătorii recensaţi au votat, dar de atunci, fără excepție, au fost mereu tot mai puțini. 45% în 2004; 43% în 2009 și 42% în 2014, în ciuda sau poate chiar din cauza ravagiilor crizei. Acestea sunt cifre proaste, care evidențiază modul în care UE rămâne o mare necunoscută, secundară față de viziunea mondială a demo-urilor europene inexistente. Ceva îndepărtat, greu de iubit sau de simțit ca ceva al tău. Practic, tot ceea ce afectează politica unui stat membru trece pe aici într-un fel sau altul la un moment dat. Și deși capitalele au întotdeauna ultimul cuvânt, rolul Parlamentului, cu puteri crescânde, este subevaluat în imaginația colectivă.
Ar fi nevoie de o participare mult mai mare pentru a putea rescrie acel discurs și pentru a da chemării importanța pe care o are cu adevărat. Dar, după cum explică politologul José Fernández-Albertos, "încetinirea tendinței și creșterea participării ar fi un lucru pozitiv. Ar putea servi cel puțin la respingerea unei viziuni fataliste cu privire la ceea ce reprezintă aceste alegeri pentru europeni".
Extremiștii vor fi protagoniștii acestor alegeri. Știm asta. Estimările și proiecțiile le dau aproximativ 20% și 25% din voturi, insuficiente pentru minoritatea blocantă la care aspiră pentru a bloca Uniunea din interior. Dar ele vor produce rezultate puternice, foarte puternice. Liga lui Matteo Salvini poate fi a doua forță de pe continent, cu aproape 30 de deputați europeni, în spatele CSU / CDU al Angelei Merkel. Partidul Brexit al lui Nigel Farage pare să se impună în Marea Britanie. Ambele s-ar putea uni, raliind Adunarea Națională a Marinei Le Pen, ultra-dreapta flamandă din partidul Vlaams Belang, Partidul Libertății lui Geert Wilders, Forumul Democrației al olandezului Thierry Baudet sau FPÖ-ul austriac, formând al patrulea grup în hemiciclu cu peste 75 de deputați.
Discursul său, formele lui, insultele și fobiile au impact. Ei o știu, noi o știm, dar acesta este jocul. În următoarea legislatură vor exista prim-miniștri cu idei și practici "illiberale" incompatibile cu UE în cadrul Consiliului European, precum cele din România, Ungaria sau Polonia. În Ecofin vor exista miniștri rasiști, precum cel din Estonia. Vom avea comisari aleși de aceiași lideri responsabili de portofolii importante. Și radicalii care, până acum, nu prea atrăgeau atenția din locurile lor, cu deghizări sau izbucniri, pot conta pe o rețea solidă pentru a se coordona. Acesta este un fapt și este important, dar ele sunt, evident, o fracțiune. Cu excepția britanicilor, nimeni nu pledează pentru a părăsi Uniunea. Probabil că majoritatea vor sfârși prin a se ciocni unul cu celălalt în ceea ce privește identitatea sau problemele de frontieră. Lupta ego-urilor va fi brutală. Și, practic, toată lumea este mai preocupată de ceea ce se întâmplă în țările lor decât despre ceea este vorba la Strasbourg.
Realitatea este că ne vom confrunta cu un moment în care liderii europeni nu prea vor mai avea putere, cu Merkel care se retrage și cu mecanisme de apărare sau de reacție, dar rareori cu o inițiativă și o anticipare interesantă. Candidații ( "Spitzenkandidaten", în argoul imposibil al UE) care vor prezida Comisia sunt complet necunoscuţi pe continent, sunt feţe familiare doar la Bruxelles și, uneori, nici măcar acolo. Și fără listele transnaționale pare complicat ca 500 de milioane de vecini să termine de asimilat sistemul.
Toți acești factori și interpretări sunt esențiale pentru a înțelege ce s-a întâmplat, ce se întâmplă pe continent, precum și multe dintre punctele slabe ale unui proiect care, în ciuda a 70 de ani de istorie, trebuie reafirmat în fiecare zi. Dar nu este de ajuns. Ar fi ca şi cum ai rezuma alegerile naționale spaniole din trecut, concentrându-te exclusiv pe ascensiunea lui Vox. Una dintre știri, 24 de deputați, dar nu singura și, probabil, nu "știrea".
La aceste alegeri există și alți vectori care ar trebui să ocupe un loc proeminent în dezbateri. Primul este că UE a viitoarei legislaturi va fi diferită de celelalte. Pentru prima dată, popularii și socialiștii nu vor face o majoritate împreună. Nu va mai fi "Marea Coaliție", nu este suficient. Sfârșitul bipartitismului la scară continentală afectează funcționarea Parlamentului European, dar nu numai. În această legislatură, președinții Comisiei (Juncker), Consiliului (Tusk) și Parlamentul (Tajani) au fost toți de la Partidul Popular European. Dominanța, după plecarea germanului Martin Schulz , a fost copleșitoare, incontestabilă. Acesta este un lucru din trecut. Sondajele și previziunile prevăd între 173 și 180 de locuri pentru PPE (care în 2014 a obținut 216) și aproximativ 150 pentru Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (acum având 185), pentru a obține o majoritate clară în cameră, vitală pentru a duce la îndeplinire multe directive. Vor fi necesari liberalii și probabil și Verzii.
Este ceva gigantic ca importanță şi va schimba modul în care funcționează Parlamentul, va forța cooperări și înțelegeri fără precedent și va da voce, vot sau veto grupurilor și, prin urmare, pentru milioane de cetățeni care au ocupat până acum un loc de al doilea nivel. Aceasta va servi la marcarea agendei și, de asemenea, va avea repercusiuni în distribuirea pozițiilor de prim nivel. În săptămânile următoare vor fi aleși președinții tuturor instituțiilor și, pe lângă criteriile geografice și demografice care trebuie luate în considerare (țările mici și cele din est), pare inevitabilă intrarea în joc a candidațlor liberali pentru aceste cinci "locuri de muncă de top".
A doua întrebare este dacă ne confruntăm cu renașterea social-democrației, considerată moartă acum cinci ani, și cu faptul că Europa este prinsă în cârligul popularilor din cauza lipsei de alternative. Deși este dificil, ei aspiră să câștige pentru prima dată alegerile europene încă din 1994. În același timp, Emmanuel Macron aspiră să conducă o mișcare transnațională fără precedent, o undă de la est la vest, să încerce să adune partide fără conservatori. "O alianță de la Tsipras la Macron", a spus Frans Timmermans acum 10 zile în timpul ultimei dezbateri electorale.
Acesta este şi motivul pentru care francezul îl ispitește pe grec (acum cinci ani "spitzenkandidaten" erau de stânga). Sau portughezul Antonio Costa, care îl sprijină oficial pe Timmermans, dar în această săptămână a făcut un video controversat în sprijinul tezelor reformiste ale lui Macron. Echipa franceză a lucrat mereu mână în mână cu Ciudadanos, iar candidatul lor la nivel european a repetat asta în aceste zile, dar fără a închide vreodată ușa unei înțelegeri viitoare cu Pedro Sanchez în Europa. Mai exact, spaniolul este una dintre figurile emergente și a dat mai multă speranță recuperării, obţinând o victorie în timp ce tovarăşii săi de călătorie se confruntă cu dificultăți serioase în Franța, Germania sau Italia.
Al treilea punct este că, dacă un mesaj reiese clar din aceste alegeri, acesta este că există un număr mare și în creștere de cetățeni care doresc, cer, ca lucrurile să se facă într-un alt mod. Ei consideră că este imposibil să continuăm ca şi până acum. Aceasta este versiunea, marginală pentru moment, a celor care vor să distrugă UE. Dar şi a celor care aspiră în mod legitim, motivaţi de ideologie, de identitate, de fantoma imigrației sau de posibilitatea unei stagnări seculare, să se retragă din UE. Să abandonăm mantra unei "Uniuni tot mai strânse" și să o înlocuim cu "mai puțin și mai bine", așa cum au apărat Conservatorii și Reformatorii în această campanie. Să abandonăm unitatea maximalistă şi să ne concentrăm asupra locului în care ar fi esențială și să redăm competenţe sau responsabilități statelor.
Există și aceia care, din progresism, împing în direcția opusă, spre o spălare profundă a feței. Și acolo se află social-democrații, liberalii, verzii și cei din Stânga Unită care arată poziții mai apropiate, compatibile într-un număr mare de dosare. Am asistat la o campanie cu discursuri privind impozitarea, schimbările climatice, pilonul social, protecția împotriva Chinei sau a multinaționalelor. După deceniul de rigoare, austeritate, ordine și, în ciuda faptului că majoritatea guvernelor mai ortodoxe sunt în continuare majoritatea, există un curent foarte clar și puternic, care, fără îndoială, va fi consolidat în această duminică.
