Sancțiunile economice înseamnă agresiune de stat. Începând de astăzi, cele impuse de SUA Iranului sunt extinse pentru a cuprinde orice țară, companie sau individ care face afaceri cu Teheranul. Câțiva „prieteni” norocoși de-ai lui Trump - China, India, Irak, Turcia, Coreea - s-ar putea să scape de ele. UE a promis și ea că va ajuta companiile care vor opune rezistență, dar asta ar putea să nu conteze prea mult. Aproape orice corporație internațională ar vreun fel sau altul de afaceri cu SUA. Edictul lui Trump cum că prietenul inamicului său este și inamicul lui este o declarație de război la adresa propriilor săi prieteni, potrivit Rador, care citează The Guardian.
Este dificil să te gândești la vreun motiv valid pentru o asemenea acțiune. Sancțiunile economice sunt puterea „blândă” prin excelență, proclamând superioritatea morală a statelor bogate față de cele sărace. Ele ar trebui teoretic să funcționeze prin determinarea populației sărăcite să se revolte și să ceară propriului guvern să capituleze. Dar ea nu o va face niciodată, întrucât regimurile sancționate tind, prin definiție, să fie regimuri represive. Principalul efect al sancțiunilor este să-i întărească și să-i îndârjească pe cei aflați la putere - Coreea de Nord, Cuba și Iranul fiind exemple bune. Sancțiunile adoptate contra Rusiei în chestiunea Crimeii au fost de-a dreptul inutile.
Ironia face ca Iranul să fie unul dintre puținele locuri în care sancțiunilor chiar ar fi putut să aibă un oarecare efect, limitat, apropiind un pic Teheranul de tratatul nuclear încheiat în 2015 cu președintele Obama. Acest lucru se datorează în mare parte faptului că în Iran mai persistă încă unele elemente de răspundere democratică. Această răspundere trebuie să se fi evaporat acum, după ce SUA și-au încălcat angajamentul. Nu există nici o probă cum că Iranul și-ar fi renegat vreunul dintre angajamentele asumate prin tratat. Trump reclamă sprijinul acordat de Iran „băieților răi” de pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu. Dar acest aspect nu era inclus în tratat și nici măcar n-ar trebui să fie treaba Occidentului.
Ruperea unilaterală de către SUA a acordului nu este doar un delict contra ordinii și - probabil - a legislației internaționale. Prin extinderea sancțiunilor la proprii săi aliați, Trump le-a trădat încrederea și acestora. Mai grav chiar, sancțiunile vor întări centrele de putere militare și religioase anti-democratice ale Teheranului, în detrimentul celor comerciale, mai liberale. Acest fapt va apropia Iranul și mai mult de Rusia și de implicarea în conflictele islamiste din regiune. Pentru reacționari, Trump este americanul de vis, unul nătâng și belicos.
Războiul economic slăbește clasele de mijloc și de jos și consolidează autocrația. Fiindcă este „non-violent” și în mare măsură lipsit de costuri pentru agresor, el nu generează nici o criză și nici o presiune în sensul soluționării. Conflictul pur și simplu se tot prelungește, adâncind falia dintre țările bogate și cele sărace. Sancțiunile sunt cea mai imprecisă armă din arsenalul politicii externe.
Speranța trebuie să fie acum aceea că, după alegerile generale de săptămâna aceasta, Trump va căuta să ajungă la vreun acord oarecare cu ayatolahii, unul pe care să-l poată eticheta drept victorie, în stilul Coreii de Nord. Dacă așa stau lucrurile, n-are decât. Pentru că, deocamdată, președintele american le face rău propriilor aliați și-și ajută inamicii. El destabilizează Orientul Mijlociu și-și agravează campania mai generală împotriva liberului schimb global. Nu există nimic bun în toate acestea.
