Chestiunea Libiei a ocupat o parte importantă din discuţiile dintre Donald Trump şi Giuseppe Conte la Washington. Primul ministru italian a explicat faptul că Casa Albă sprijină organizarea unei conferinţe internaţionale privind Libia la Roma, toamna viitoare. Trump s-a declarat "de acord asupra faptului că Italia devine un punct de referinţă în Europa şi principalul interlocutor ... în ceea ce priveşte, în special, Libia", a explicat Conte, care din acest punct de vedere a obţinut de la preşedintele american ceea ce dorea: să devină pentru Statele Unite punctul de referinţă european privilegiat în relaţiile cu Tripoli, potrivit presei italiene, citate de Rador.
Pentru Italia şi pentru SUA, Libia este atât o chestiune internă a ţării - stabilizare politică, procese constituţionale pentru a ajunge la următoarele alegeri, drepturile omului -, cât şi o materie de schimb internaţional. Pe de o parte, din partea americană, există de ani întregi tendinţa delăsării. Barack Obama a fost destul de contestat de republicani când, în 2011, a lăsat Franţei şi forţelor NATO responsabilitatea de a conduce intervenţia internaţională care a dus la uciderea lui Gaddafi. Acea delăsare a devenit, însă, parte integrantă şi a politicii lui Donald Trump.
În primul rând, încă din campania electorală, preşedintele SUA a subliniat tonurile izolaționiste și cererea de o implicare militară și economică sporită a aliaților. În al doilea rând, în afară de cazul iranian, toată politica privind Orientul Mijlociu a administraţiei Trump pare sufocată şi lăsată de izbelişte. După polemicile privind capitala la Ierusalim, conflictul israeliano-palestinian este în fază de stagnare. Nu se înţelege ce rol vor să joace Statele Unite în Irak şi în Siria, în timp ce Washington nu face nimic pentru a îndrepta dezastrul umanitar din Yemen.
Prin urmare, Washington se declară în afara gestionării directe a crizei libiene; şi, dimpotrivă, poate folosi Libia ca instrument de presiune asupra aliaţilor (sau vechilor aliaţi) europeni. Administraţia Trump a urmărit cu multă atenţie polemicile italiano-franceze din ultimele săptămâni: nu este un mister că la Casa Albă sunt privite cu ochi buni politicile restrictive ale noului guvern italian asupra problemei migranţilor. Deschiderea lui Conte asupra unei posibile reintegrări a Rusiei în G8 a apropiat ulterior cele două ţări. În capitala americană se știe acum că pot conta pe un guvern italian foarte apropiat şi simpatic, atât din punct de vedere ideologic, cât şi din punct de vedere politic.
Relaţiile Statelor Unite cu Franţa au devenit foarte dificile. Iniţial, Emmanuel Macron a ales la adresa lui Trump o strategie de linguşire. În aprilie, Macron i se adresa lui Trump, astfel: "Mister President, toţi vorbesc despre relaţiile extraordinare dintre noi, şi au dreptate. Nu este un fake news". Macron a fost unicul lider pentru care Trump a organizat o cină de stat şi la fiecare întâlnire, între cei doi, au existat strângeri de mână, îmbrăţişări şi zâmbete. Lucrurile s-au schimbat însă în ultimele săptămâni.
"Relaţiile extraordinare" au devenit acum "teribile" după o convorbire telefonică în care cei doi lideri s-au certat asupra chestiunii tarifelor pe aluminiu şi oţel. Summit-ul G7 din Canada din iunie a răcit ulterior relaţiile, iar Macron a scris pe Twitter la un moment dat, în engleză şi în franceză, că cele şase ţări participante erau pregătite să semneze un acord care să excludă Statele Unite. Un ulterior comentariu făcut de Macron în presă despre necesitatea "de a nu sacrifica niciodată principiile noastre", arăta că recunoaşte în Trump o ameninţare nu doar pentru interesele comerciale, dar şi pentru principiile comune occidentale.
Astfel, în timp ce Franţa scădea în ochii Washingtonului, Italia creştea. Oricum, în timp ce Parisul este decis să protejeze axa cu Germania, cu Marea Britanie în plină furtună a Brexit-ului, Italia a devenit progresiv subiectul la care SUA privesc pentru a da voce propriilor interese în interiorul Uniunii Europene. În ultimii ani, Franţa a arătat că vrea să ocupe golul lăsat în Libia de SUA. Conferinţa internaţională convocată de Macron la Paris în mai şi la care au luat parte diferite facţiuni libiene, a fost ultimul exemplu al acestei voinţe de a fi tot mai prezenţi în centrul Mediteranei şi în nordul Africii. Ambiţiilor franceze se opun interesele italiene în ţară, de la problema controlului proceselor migratorii la chestiunea petrolului. În privinţa acestui contrast italiano-francez despre Libia, preşedintele american a intervenit în timpul întâlnirii de la Washington, fiind de acord, cel puţin momentan, cu Giuseppe Conte.
8
1
