PNL a sesizat la CCR legile de modificare a Codului de procedură penală și a Codului Penal

de N.O.     HotNews.ro
Joi, 25 aprilie 2019, 18:43 Actualitate | Esenţial


CCR
Foto: Facebook
PNL a sesizat Curtea Constituțională cu privire la legea pentru modificarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii privind organizarea judiciară. Liberalii argumentează că legea de modificare a CPP încalcă principiul bicameralismului din Constituția României, Regulamentul de funcționare a Camerei Deputaților și că nu au fost întocmite studiile de impact. Printre prevederile sesizate sunt termenul de un an în care poate fi făcut un denunț, precum și cea potrivit căreia ”înregistrarea realizată de un martor într-un loc neaccesibil publicului nu va putea constitui mijloc de probă”. PNL a atacat, de asemenea, prevederea din legea de modificare a Codulului penal privind reducerea termenelor de prescripţie a pedepselor.


PNL a atacat prevederea din legea privind modificarea Codului Penal privind reducerea termenelor de prescripţie a pedepselor.

”Diminuarea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiuni cu pericol social ridicat, concomitent cu reducerea termenelor speciale de prescripție a răspunderii penale pune la îndoială aptitudinea sancțiunilor penale de a-și atinge scopul preventiv”, subliniază documentul.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale vor fi: de 8 ani faţă de 10 ani în legea în vigoare, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; şi de 6 ani în loc de 8 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.

De asemenea, potrivit sesizării, ”dispoziția cuprinzând condiția ca intenția directă „să rezulte în mod neîndoielnic, din circumstanțele concrete ale cauzei” este neclară, inclusiv prin raportare la obiectul dispoziției modificate, în sensul că cerința impusă de legiuitor și-ar găsi rostul mai degrabă în cadrul dispozițiilor referitoare la probațiune”

Astfel, arată sesizarea, dispoziția de modificare a art. 16 alin. (3) lit. a) încalcă principiul securității juridice, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituție.

PNL subliniază că dispozițiile art. 100 nu asigură un just echilibru între dreptul fundamental al deținutului, restrâns prin efectul sancțiunii penale, și interesul general al societății de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii și siguranței publice.

”În contextul în care concepția avută de legiuitor la adoptarea Codului penal în vigoare a fost tratarea cu indulgență a infractorilor aflați la prima abatere, materializată prin scăderea semnificativă a limitelor de pedeapsă, considerăm că reducerea semnificativă a fracției minime din pedeapsă ce trebuie executată efectiv, prin care se relaxează și mai mult tratamentul sancționator de drept penal, tinde să golească instituția pedepsei de conținut și, în mod inerent, să o deturneze de la scopul preventiv al acesteia”.

Liberalii atacă la Curtea Constituțională articolul din legea de modificare a Codului de procedură penală care prevede că ”nu vor constitui mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de subiecții procesuali principali, atunci când acestea nu privesc propriile convorbiri sau comunicări și nici nu sunt realizate în locuri publice, argumentând că astfel se ”se limitează dreptul persoanei vătămate, şi nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare”.

Un alt articol atacat este că ”o persoană audiată în calitate de martor protejat sau ameninţat nu poate fi audiată în aceeaşi cauză, în calitate de martor cu identitate reală decât dacă au încetat temeiurile care au condus la acordarea altei calităţi.”
Liberalii critică articolul spunând că unicul efect a acestuia este ”diminuarea probatorului din cauză, determinată de reticența unor martori din proces de a face declarații acuzatoare față de persoana care face obiectul cercetării penale, de teama unor posibile repercusiuni”

De asemenea, o altă prevedere atacată la CCR este ”introducerea unui termen de un an în care se poate face un denunţ”.

”În opinia noastră, numărul ridicat de amendamente de eliminare formulate în camera decizională „echivalează cu eliminarea primei Camere, în calitate de prim-legiuitor sau prim-cititor al legii și transformarea Parlamentului într-unul unicameral, cel puțin sub aspect funcțional”, arată sesizarea.

Legea a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art.69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, fapt care aduce atingere prevederilor privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor și art.64 și art. 69 din Constituția României

Aplicarea procedurii de dezbatere în ședința Camerei Deputaților în privința Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (PL-x nr. 406/2018) în ziua următoare celei în care a fost avizată prin raport de comisia specială constituie o încălcare a Constituției deoarece deputații care nu au fost membrii ai comisiei nu au avut posibilitatea de a-și forma opinia asupra propunerii legislative adoptată cu amendamente de comisia specială, încălcându-se astfel art. 69 din Constituție.

Nerespectarea termenului procedural stabilit de art.69 alin.(2) din Regulamentul Camerei Deputaților a împiedicat Camera Deputaților să-și exercite funcția de legiferare în mod efectiv, transformând actul decizional al votului într-o formalitate care lipsește de efecte juridice norma cuprinsă în art.69 din Constituție, care statuează că în exercitarea mandatului deputații și senatorii sunt în serviciul poporului, orice mandat imperativ fiind nul.

Prin neîntocmirea studiilor de impact în legătură cu modificările propuse pentru Codul de procedură penală, ceea ce reprezintă o încălcare clară a Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, Legea a fost adoptată cu încălcarea art. 1 alin.(3) din Constituție, care prevede că România este stat de drept şi art. 1 alin.(5) din Constituţie, care prevede că în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar această încălcare a legii viciază constituționalitatea procedurilor parlamentare de adoptare a legii de modificare a Codului de procedură penală.


Motive intrinseci de neconstituționalitate


Eliminarea Art. I pct. 5, referitor la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, din forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 633/2018

Art. I. pct. 5 din Lege, în redactarea supusă controlului Curții materializat în Decizia nr. 633/2018, avea următorul cuprins:

„Art. 8 - (2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparțial și independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu.”

Prin sesizarea de neconstituționalitate formulată anterior, am criticat faptul că repartizarea aleatorie a cauzelor către judecători și procurori ține de organizarea judiciară și, pentru a se respecta principiul unicității reglementării în materie, ar fi trebuit să fie cuprinsă în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, precum și faptul că introducerea repartizării aleatorii a cauzelor, inclusiv în privința procurorilor, ignoră specializarea acestora și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum și a principiului controlului ierarhic.

Curtea a constatat neconstituționalitatea art.I pct.5 referitor la art.8 alin.(2) doar în ceea ce privește sintagma „sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme.

Având în vedere că dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție, care stabilesc că „În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale” limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale de către Curtea Constituțională, considerăm că eliminarea in corpore a art. I pct. 5 din Lege, și nu doar a sintagmei declarate neconstituțională constituie o veritabilă încălcare a limitelor reexaminării impuse prin Decizia nr. 633/2018.

Prin urmare, eliminarea art. I pct. 5 din Lege, în ansamblul său, contravine art. 147 alin. (2) din Constituție, referitor la limitele reexaminării în controlul de neconstituționalitate a priori, precum și art. 147 alin. (4), referitor la efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale.


Art. I pct.19, prin raportare la art. 47 C. proc. pen.
  • Art. 47. - (1) Excepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
(2) Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti. (3) Excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi.”

Deși legiuitorul inițial a considerat că numai necompetența materială și după calitatea persoanei a instanței inferioare celei competente este de natură a leza drepturile procesuale ale inculpatului, în chiar însăși esența lor, și astfel se justifică și momentul procesual până la care poate fi reclamată încălcarea, dar și sancțiunea care intervine, nulitatea absolută, legiuitorul, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru toate părțile implicate, in componenta referitoare la termenul rezonabil, fără explicație și fără legătură cu dreptul apărat, extinde inexplicabil sfera și sancțiunea, prezumând în mod absolut că o instanță superioară sau un organ de urmărire penală superior celui competent să soluționeze cauza, ar fi „necompetent” profesional să participe la dezlegarea ei.

Altfel spus, nu mai este luată în considerare experiența profesională a magistraților care funcționează la instanțe sau parchete superioare și nu mai are relevanță acest aspect, legiuitorul prezumând absolut o lipsă de pregătire profesională demnă de a fi sancționată la modul cel mai dur, prin desființarea tuturor actelor procedurale și procesuale efectuate în acea cauză. Regulile referitoare la competență trebuie privite coroborat cu sancțiunea care intervine, cu momentul procesual in care poate fi invocat si cu consecința care decurge, potrivit art.281 C.pr.pen., astfel cum este propus spre modificare. Astfel, o necompetență materială sau după calitatea persoanei a unui parchet ierarhic superior celui competent potrivit legii, poate fi invocată în orice stare a procesului, deci chiar și în calea de atac a judecății, consecință firească fiind desființarea întregii urmăririi penale și reluarea procesului penal cu faza de urmărire penală. În acest mod se tergiversează soluționarea cauzei penale, cu încălcarea disp.art. 6 din CEDO, în componenta referitoare la termenul rezonabil și art.21 alin. (3) din Constituție. Evident, legiuitorul dispune de competența exclusivă în legiferare, însă abordările legislative trebuie sa fie în concordanță cu standardele CEDO și cu principiile constituționale.

De altfel, privitor la necompetența parchetelor, în cuprinsul Deciziei nr. 302/2017, Curtea Constituțională a precizat în paragraful 48 că nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competența unui parchet ierarhic superior, confirmând astfel că numai necompetența organelor judiciare inferioare celor competente potrivit legii, poate constitui motiv de nulitate absolută.

Art. I pct. 35, prin raportare la art. 91 alin. (2) C. proc. pen.

(2) În tot cursul procesului penal, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură nejustificat substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă. În cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură nejustificat substituirea sau refuză nejustificat să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.”

Dispoziția nou introdusă reia ad litteram prevederea în vigoare.
Considerăm că, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale care atribuie valențe constituționale normelor de tehnică legislativă prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție, apreciem că art. I pct. 35, referitor la art. 92 alin. (2) din C. proc. pen., încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție.

Art. I pct. 36, prin raportare la art. 91 alin. (21) C. proc. pen.

„(21 )Absenţa nejustificată a avocatului nu poate să atragă consecinţe juridice în privinţa inculpatului. Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător.”
Sintagma „nu poate să atragă consecințe juridice în privința inculpatului” este inutilă, conduita neconformă normelor de etică profesională a avocatului neputând de principiu atrage consecințe în privința inculpatului. Astfel, nu se poate stabili cu exactitate care a fost scopul urmărit de legiuitor prin această soluție normativă, nefiind respectate exigențele de claritate și previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție.
De asemenea, teza a II-a a art. 91 alin. (21) C. proc. pen. poate deschide calea unor interpretări abuzive, încurajând o practică în sensul neprezentării avocatului la termenul de judecată în scopul obținerii unei amânări a judecării procesului.
Vă rugăm să constatați că art. I pct. 36 fost adoptat cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, veritabil criteriu de constituționalitate, cu consecința încălcării dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituția României, precum și cu încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituție, referitor la dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.


Art. I pct. 58, prin raportare la art. 110 alin. (6) din C. proc. pen.

Art. 110 alin. (6) Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.”
Potrivit art. 110 alin. (5) din forma în vigoare a Codului de procedură penală, rămas nemodificat prin prezenta lege ca urmare a procedurii de reexaminare, „În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.”
Se observă astfel că în urma reexaminării legii ca urmare a Deciziei Curții nr. 633/2018, prin eliminarea art. I pct. 57 din Lege, referitor la art. 110 alin. (5) C. proc. pen., s-a instituit un paralelism legislativ între prevederile art. 110 alin. (5) teza a II-a și art. 110 alin. (6) C. proc. pen.
Dispoziția nu respectă exigențele de tehnică legislativă, contravenind prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă


Art. I pct. 48, prin raportare la art. 116 alin. (21) C. proc. pen.


„Art. 116 - (21 ) O persoană audiată în calitate de martor protejat sau ameninţat nu poate fi audiată în aceeaşi cauză, în calitate de martor cu identitate reală decât dacă au încetat temeiurile care au condus la acordarea altei calităţi.”
Reglementarea încalcă principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, şi principiul dreptăţii, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca o valoare supremă a statului de drept” (Decizia nr. 44/2009).

Art. I pct. 51, prin raportare la art. 125 C. proc. pen.


„Art. 125. – În cazul în care există probe sau indicii temeinice că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127, după caz.”

Condiționarea acordării statutului de martor amenințat de existența de probe sau indicii temeinice că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar fi puse în pericol crează un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale martorului și ale societății, în general.



Art. I pct. 55 , prin raportare la art. 138 alin. (12) C. proc. pen.

”Art. 138 - (12) Prin livrare supravegheată se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există indicii temeinice cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia.
Modul mecanic în care legiuitorul a înțeles să înlocuiască sintagma „suspiciune rezonabilă” cu „probe” sau „indicii temeinice” a dus în unele situații profund injuste, de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general.
Astfel, în ipoteza reglementată la art. 138 alin. (12) se ajunge în situația absurdă în care, pentru a se putea desfășura una dintre aceste activități investigative, în scopul strângerii de probe, este necesară existența prealabilă de probe și indicii temeinice privind săvârșirea infracțiunii, nemaifiind suficientă simpla suspiciune rezonabilă.
Această tehnică de supraveghere și cercetare se folosește în infracțiuni de o gravitate extremă, cu infractori deosebit de periculoși și foarte bine organizați, premerge obținerea de probe sau, așa-numitele, inceput de probe (indicii), infracțiunile vizate fiind cele de trafic de droguri, trafic de arme săvârșite de către grupuri organizate deosebit de abile în a-și ascunde activitatea infracțională. Condiționarea existenței acestor ,, livrări supravegheate” de obținere în prealabil de probe sau indicii temeinice are drept consecință că face imposibilă urmărirea penală a acestor fapte de o gravitate extremă, pune în pericol ordinea și siguranța publică și vulnerabilizează în mod direct cetățeanul onest!


Art. I pct. 56, prin raportare la art. 139 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.


„a) există indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);”
Într-adevăr, supravegherea tehnică include procedee probatorii care presupun ingerințe în dreptul la viață privată a unei persoane, drept protejat de dispozițiile Constituției (art.26 și art.28). Însă, legiuitorul, în reglementarea mijloacelor probatorii intruzive, are obligația de a stabili un just echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de măsură și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea.
Apreciem condiționarea aplicării măsurii supravegherii tehnice de existența unor indicii temeinice, și nu doar a suspiciunii rezonabile, cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, ca în prezent, de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general. Astfel, de cele mai multe ori, supravegherea tehnică este dispusă tocmai în vederea strângerii de probe și indicii temeinice care să fundamenteze punerea în mișcare a acțiunii penale.

Art. I pct. 57, prin raportare la art. 139 alin. (3) C. proc. pen.

„(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi şi de subiecţii procesuali principali, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii.”
Rezultă că nu vor constitui mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de subiecții procesuali principali.
Privitor la această soluție normativă a legiuitorului, considerăm aplicabile, mutatis mutandis, următoarele considerente reținute de Curte în Decizia nr. 54/2009:”...Prin eliminarea posibilităţii de probaţiune, se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune, şi nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie, ca şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.”

Art. I pct. 63, prin raportare la abrogarea art. 1461 alin. (5) din Codul de procedură penală

Prin abrogarea alin. (5) din art. 1461, procurorul nemaiputând obține în condiții de urgență date privitoare la tranzacțiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate
,,.. ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane”


Art. I pct. 66, prin raportare la art. 153 alin. (1) C. proc. pen.

„Art. 153. - (1) Procurorul poate solicita, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, unei instituţii de credit sau oricărei alte instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane, comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.”
Modul mecanic în care legiuitorul a înțeles să înlocuiască sintagma „suspiciune rezonabilă” cu „probe” sau „indicii temeinice” creează situații profund injuste, de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general.

Art. I pct. 94, prin raportare la art. 209 alin. (11) C. proc. pen.

„Art. 209 alin. (11) Suspectului sau inculpatului reţinut, la cerere, i se înmânează un exemplar al ordonanţei prevăzute la alin. (10) împreună cu întregul material probator administrat.”
Textul astfel modificat este lipsit de claritate doarece nu prevede dacă, în eventualitatea lipsei oricăror documente din interiorul materialului probator înmânat odată cu ordonanța prevăzută la art. 209 alin . (10) CPP, este atrasă nulitatea ordonanței sau se consideră neefectuată procedura înmănării acesteia, cu toate consecințele legale de rigoare.
1. Art. I pct. 109, prin raportare la art. 223 alin. (1) C. pen.
„Art. 223. – (1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii: (…)”
Sintagma „indicii temeinice” nu este definită în niciun act normativ, fiind, astfel, lipsită de claritate și de previzibilitate.
În Codul de procedură penală anterior la art 681 se prevedea că „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauza rezultă presupunerea rezonabila ca persoana faţă de care se efectueaza acte premergatoare sau acte de urmărire penala a savarsit fapta”. Indiciile temeinice erau datele apte să genereze o presupunere rezonabilă. Această dispoziție este abrogată, astfel că nu ne putem raporta la ea pentru a defini noțiunea nou introdusă în acualul cod de procedură penală, chiar dacă gramatical este identică.


Art. I pct. 148, prin raportare la art. 281 alin. (1) lit. b din Codul de procedură penală

”Art. 281 - (1) - b) competenţa materială şi după calitatea persoanei, a organului de urmărire penală, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când urmărirea penală, respectiv judecata a fost efectuată de un organ de urmărire penală / o instanţă necompetentă după materie sau calitatea persoanei;”

Nulitatea actelor efectuate de un organ de urmărire superior într-o cauză de competența unui organ de urmărire penală inferior este nejustificată față de principiul controlului ierarhic reglementat de art. 132 alin. (1) din Constituție în baza căruia își desfășoară activitatea procurorii și al art. 302 Cod de procedură penală care permite organului superior să efectueze acte de competența organului de urmărire penală inferior.


Art. I pct. 155, prin raportare la art. 290 alin. (11) C. proc. pen.

„Art. 290 alin. (11) Pentru ca o persoană să beneficieze de dispoziţiile referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă denunţul trebuie să fie depus într-un termen de maximum un an de la data la care persoana a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii.”
Considerăm că soluția normativă care limitează temporal beneficiul reducerii limitelor de pedeapă ca urmare a depunerii unui denunț duce la descurajarea persoanelor care au cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni din a sesiza organele judiciare, fapt care încalcă principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, şi principiul dreptăţii, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca o valoare supremă a statului de drept” (Decizia nr. 54/2009).


Art. I pct. 208, prin raportare la art. 328 alin. (11) C. proc. pen.

„Art. 328 alin. (11) Pentru stabilirea obiectului sau limitelor judecăţii, rechizitoriul trebuie să indice toate elementele constitutive ale faptei reţinute în sarcina inculpatului, inclusiv latura subiectivă şi toate probele pe care se sprijină fiecare dintre aceste elemente.”
Soluția normativă propusă este deja reglementată, dispoziția nou introdusă generând un paralelism legislativ

Art. III din Lege

Potrivit art. III din Lege, „ În toate situațiile în care Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală se referă la judecătorul de cameră preliminară se va înțelege că referirea se face la instanța de judecată competentă potrivit legii.”

Prin urmare, art. III din Lege contravine principiului securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituție, prin raportare la efectele produse asupra art. 211 alin. (2), art. 214 alin. (1), art. 2151 alin. (7), art. 220 alin. (1), art. 249 alin. (1) și (6), art. 2501 alin. (1) și (2) și art. 396 alin. (9) din Codul de procedură penală.

























1724 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version