Complexul Romania, premiul UNITER pentru cea mai buna a piesa a anului in 2006 laTeatrul National din Bucuresti

Vineri, 16 mai 2008, 15:26 Actualitate | Cultură

Nu e doar un complex. E Complexul insusi, cel care le inghite, le cuprinde pe toate. Incepe cu intunericul. Urmeaza foamea, stapinul absolut al României cam de prin 80. Continua cu gerul in care-ti duci copilul sa stea la coada la trei pui, ca daca nu vine si ala micu’ iei doar doi (“o sa-ngheţe, mama”, “lasa ca-l tii în brate si–i iei şi pufoaica”). Ce urmeaza, insa, e  iadul insusi, pentru ca e inca prezent. Asta e greutatea Complexului, faptul ca nu se raporteaza la ce-a fost înainte de ’89 cu ochii închisi la acumul de aici.

Avem un spectacol cu doi supravietuitori, din sapte: pionierul cu snur de comandant de grupa, Georgica (Razvan Oprea) si securistul (Mihai Calota). Restul de cinci se duc fie în moarte (Tatal - Ioan Andrei Ionescu, Bunica – Raluca Zamfirescu, Mircica – Eduard Adam), fie la manastire (mama lui Mircica- Carmen Ungureanu), fie în uitare absoluta si, evident, indusa (mama lui Georgica – Diana Dumbrava).

Se vorbeste despre societatea romaneasca dinainte si de după 89. Ce ni se arata acum este o taietura radicala şi deloc fardata prin locul si timpul in care, inca, traim. Piese de teatru despre comunism si tinichelele pe care ni le-a atirnat de coada mai avem. Nici unul, insa, de intensitatea si de dramatismul celui de acum. Propunerea Mihaelei Michailov – autoarea si a Alexandrei Badea - regizoarea (si nu poti pune greutatea cea mare intr-o parte sau cealalta a balantei, iti dai seama ca e aceeasi masura) socheaza prin sinceritate. Asa simtim noi, la noi acasa, asa vorbim cu prietenii nostri cei mai buni. Suntem noi, între noi, asta ni se explica inclusiv prin spatiul construit deschis, cu patru laturi de pe care spectatorul poate vedea un unghi sau altul al desfasurarii complexelor de tot felul pe care le germineaza si le alimenteaza Romania. Decor a la Dogville, excelent gasit de Liliana Cenean.

Singurul lucru necomplexat e moartea. Sau singura iesire. Poate ca, din cauza asta, e un spectacol – cu toate ca i-as spune altfel – la care se plinge. Indiferent de generatie. Emotia netrucata, nejucata, evident activata de actori in chiar clipa intruparii ei, e simtita de public ca un bumerang în plex. Se mizeaza mult pe emotie în Complex si e bine ca cineva are curajul sa faca asta de-adevaratelea în teatrul romanesc. Am vazut destula emotie pe scenele noastre si, cu prisosinta, pe cele ale Nationalului bucurestean. In sfirsit, dupa un timp care pare mare cit un eon, am si simtit emotia. 

Ce mi se pare cu adevarat remarcabil este evidenta lucrului în echipa. Nimeni nu tine se fie mai bun decit celalalt, vor sa fie pentru ceilalti prin sine.  Iar asta-i face excelenti pe toţi. Este rarisim sa vezi un spectacol de teatru (romanesc!) cu o echipa fara “codite”. Complexul e din categoria aceea. Nici un vedetism la interpretii rolurilor principale, Razvan Oprea şi Diana Dumbrava. La nici 30 de ani, Oprea schimba registrele cu o siguranta emotionala care te poarta intre Ilie Nastase si Matt Dammon. Are gratii de corcodusa cazuta de prea coapta din pom si lasata sa fie strivita în picioare, cu toate ca stie ca nu va fi cazul, fata de mama si bunica lui.

Diana Dumbrava tine pe umeri o partitura de o incarcatura uriasa.   Mama lui Georgica, pionier cu snur si pe care vrea sa-l pastreze la fel. Profesoara navestista. Fiica mamei ei, care pune afise cu “liniste după ora 21” pe scara blocului; sotia unuia care moare calcat in picioare de un securist pentru vina de a fi spus un banc cu tovarasa Elena C. Ea este singura care intelege pina la capat hidosenia fracturii  dintre minciuna de zi cu zi si adevărul interior. Si, cum nu poate evada in moarte, ca sotul ei (Ioan Andrei Ionescu, tulburator în rolul tatalui, rupt intre “Podul meu de piatra” si “A venit apa si e cam comunista si mi-a adus cu ea o nevasta navetista, si-un copil”), traieste pina se poate lasa prada singurei boli care-o va spala şs pe ea. Alzheimer. Secventa finala, in care mesteca toate epocile sub acelasi invelis, creierul ei, spart  în bucati precum figurile din puzzle, are finetea si profunzimea unei pagini din jurnalul Virginiei Woolf, din chiar ziua sinuciderii ei.

Eduard Adam, adica Mircica, băiatul mort ca o paguba colaterala la Revolutie, ar putea sa joace oricind Romeo. Nu de frumos, ci de inimos. Adam reuseste sa ne faca sa vedem o bucata din lumea in care se duce dupa ce cade sub gloantele adevărate, nu de cauciuc, de la Revolutia noastra gonflata.
La Carmen Ungureanu am avut, de-adevaratelea,  in relatia cu cei doi  copii, senzatia de fii. Un fel de “mama lu’ Mircica, prietenu’ lu’ Georgică, e, din cauza asta, si mama lu’ Georgica”. Dintre toate cele sapte personaje, Carmen Ungureanu tace cel mai semnificativ. Iar tacerea ei e durere dusa intii in resemnare, apoi in lumina. E foarte greu sa taci in felul asta. Ea poate.

Mihai Calota este “securistul imputit”. Este apelativul pentru care il striveste in bataie pe “inginerul nenorocit” care este tatal lui Georgică. Singurul personaj odios al piesei si, cu atit mai hidos, cu cit e foarte aproape nu doar de istoria, ci si de prezentul nostru – securistul de ieri este omul care azi face opinia. Presiunea psihologica asupra actorului e uriasa. Se spune ca cel mai simplu e sa faci roluri de ticalosi. Nu e adevarat. Ce face Calota e covirsitor de greu. Si cel mai greu e ca-i iese.

Firesc infinit cuceritor la Raluca Zamfirescu, bunica lui Georgica. Raluca Zamfirescu nu mai joaca, este chiar bunica lui Georgica. Monoloagele ei au, intotdeauna, marca risul-plinsului  intre care nu poti discerne, fiindcă nu e cazul, le simti, la fel de puternic pe amindoua.  Ce se vede, si se vede rar asta, este felul in care cele doua generatii de actori, Raluca Zamfirescu reprezentind singura artileria grea, si ceilalti, se respecta pe scena. Nu mai e doar o lectie de actorie, e o lectie de iubire, data, primita si trimisa inapoi insutit.

Montajele video “lipite” de Tom Brindus, carora li se adauga secvente audio din gama “Magistrala albastra” si “Noi in anul 2000, cînd nu vom mai fi copii”, sint un alt personaj, la fel de puternic, din ceea ce as numi, mai curind, “Romania, complexul nostru cel de toate zilele”.