Scris între anii 1978-1981 la Tirana, publicat de abia în 1988, adică la 3 ani de la moartea liderului comunist albanez Enver Hodja, cu o acțiune ce se petrece între anii 1972-1976, alternativ la Tirana și Beijing, Concert la sfârșit de iarnă este considerat de marea majoritate a criticii literare cel mai bun roman al lui Ismail Kadare. Apariția lui în 2024 la editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Marius Dobrescu, reprezintă, după părerea mea, un eveniment în sine.
Cartea, voluminoasă, masivă, de aproape 450 de pagini în versiunea românească, înmagazinând experiența traiului cotidian într-o Albanie izolată și geografic, și economic, și politic, repudiată la ordinele Moscovei de cvasi-totalitatea lumii comuniste, dependentă din toate punctele de vedere de Marea Chină a lui Mao ca și pe aceea unei călătorii pe care Kadare a făcut-o la Beijing și la Shanghai în 1967, adică în plină revoluție culturală, are o importanță capitală. Kadare nu doar că ne propune o incursiune/reamintire în bizareriile și mai ales ororile de toate felurile ale lagărului comunist, în zonele cele mai radicale și mai “exotice” ale acestuia, în suspiciunile și fricile ei de toate felurile, ci pune, la modul indirect, firește, sub semnul întrebării justețea diferenței relativ curente dintre culturile declarate majore și cele pe nedrept socotite a fi minore.
Se pare chiar că, apucîndu-se să scrie Concert la sfârșit de iarnă, Kadare a dorit să ne ofere un roman care, prin amplitudinea investigației într-o lume interzisă și prin valoare estetică, să infirme sus-menționata diferență.
Numite ca atare numai în ultimele pagini ale romanului care până atunci preferă să vorbească doar despre anii 70, 1972 și 1976 înseamnă borne majore pentru istoria comunismului din China. Și nu doar de acolo.
Între 21 și 28 februarie 1972, președintele din acea vreme al Statelor Unite, Richard Nixon, a făcut o vizită istorică în China. Vizită anunțată încă din ziua de 15 iulie 1971. Anunțul a provocat vii emoții nu doar la Moscova, ai cărei lideri și ideologi priveau cu mare îngrijorare o eventuală detensionare a relațiilor americano-chineze. Ci și în Albania comunistă. Regimul tiranic al lui Enver Hodja se temea de ceea ce ar putea aduce cu și pentru sine o reorientare a strategiei chineze. În memoria nu doar a lui Enver Hodja, ci și a multor albanezi obișnuiți era încă viu momentul ruperii relațiilor privilegiate dintre Tirana și Moscova. Cu infinitele lui consecințe. Nu doar politice, ci și economice.
Albanezii se temeau de faptul că istoria se va repeta și că, odată cu vizita lui Nixon la Beijing, China și-ar putea limita drastic masivul ajutor economic acordat Albaniei.
De aici, de la știrea dată de agențiile de presă în vara anului 1971 și de la o scrisoare trimisă lui Mao de Enver Hodja pornește povestea cu mii de fire istorisită de Ismail Kadare în Concert de sfârșit de iarnă. Scrisoarea a provocat furia lui Mao și a avut consecințele majore anticipate. Și ele descrise cu lux de amănunte de Ismail Kadare. Prognozata răcire a relațiilor chino-albaneze, răcire intervenită după acest gen de lezmajestate, va deveni realitate. China nu va mai trimite nimic în Albania, va pune capăt ajutorului economic și tehnologic, își va retrage oamenii de pe platformele industriale și șantierele albaneze. Le va cere studenților albanezi să părăsească China.
Tragedia trăită de insignifiantul traducător de limba chineză,Ekrem Fortuzi, reciclat din traducător din rusă, unul dintre personajele secundare ale romanului, va fi doar primul indiciu al unor dezastre ulterioare. Ale căror costuri au fost suportate de albanezii obișnuiți. În ultimele pagini ale romanului, Kadare surprinde indiferența cu care Hodja primește vestea că, într-o operațiune de salvare de la îngheț a unui furnal cu valoarea strategică, s-au înregistrat morți și răniți.
La 13 septembrie 1971 va muri în condiții cel puțin suspecte vicepremierul chinez Lin Biao. Mai toată lumea a fost convinsă că a fost vorba despre o crimă ordonată de Mao. Evenimentul este întors în Concert la sfârșit de iarnă pe toate fețele. Este comparată cu asasinarea lui Macbeth. Sinopsisul pentru o nouă interpretare a dramei mi se pare a fi un punct forte al romanului.
La 8 ianuarie 1976 s-a dus la cele veșnice Zhou Enlai. Premierul Republicii Populare Chineze Cel cu care unul dintre miniștrii albanezi, și nu unul oarecare, ci chiar ministrul Apărării, va avea o nefericită discuție de pe urma căreia îi va veni ideea ca un număr de tanchiști să supună unui asediu un sediu de partid. Discuția aceasta reformula esența relației dintre Partid și instituțiile de forță. Executarea ordinului va fi refuzată de tanchiști. Printre care și Arian, fratele Silvei. Și al defunctei Ana. Cumnatul lui Giergji Dibra. Acesta, angajat al Ministerului de Externe. Cel ce a dus sus-menționata scrisoare la Beijing. Povestea familiei Silvei și a apropiaților acesteia, printre care scriitorul Bermema,Simon Dersha, Viktor Hila (istorioara tragediei prin care trece acesta după ce l-a călcat din greșeală pe picior pe un chinez este absolut suprarealistă, adică relevantă pentru suprarealismul lumii comuniste), a mătușii Hasije, femeia cu mintea tulburată și a cuvintelor sale cumva profetice, reprezintă miezul romanului. Arian va fi suspendat, arestat la ordinul ministrului. La fel ca și ceilalți tanchiști. Vor urma intervenția lui Enver Hodja, răsturnarea de situație, demiterea și arestarea ministrului și circul autocriticilor.
La 9 septembrie 1976 va interveni moartea lui Mao Zedong. Urmată de neașteptata arestare a văduvei acestuia, Jian Quing. Fapte însemnând începutul schimbărilor din China. Vestea iminenței morții marelui lider este primită în timpul unui concert de mare anvergură. La care lua parte toată nomenklatura chineză. Silită astfel să părăsească lojile în mare grabă. Spre a veghea ultimele clipe ale lui Mao. Ismail Kadare ne introduce și în atmosfera luptei pentru putere din China. Apare la un moment dat Hua Guofeng, este pomenit numele lui Deng Xiaonping. _Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
