Morgan Audic este un scriitor francez, autor de romane de suspans, născut la începutul anilor ‘80 în orașul Saint-Malo. Din 2010 locuiește la Rennes, unde predă istoria și geografia la liceu. Este autorul a trei romane, dintre care „Un motiv bun pentru a muri” (2019), a cărui acțiune e plasată în Ucraina, a fost tradus recent în limba română la editura Crime Scene Press.
„Un cadavru mutilat cumplit, suspendat de o clădire. Un oraș sovietic hipnotizant și înspăimântător. Doi anchetatori, împinși de motivații diferite, urmăresc un criminal nebun care își marchează loviturile printr-o rândunică împăiată.
Umbra unui dublu asasinat comis în 1986, în noaptea când a explodat reactorul de la Cernobîl. Un thriller care te ține cu sufletul la gură, cu acțiunea petrecându-se într-o Ucraină mustind de conflicte armate, colaps economic și revendicări ecologiste.”
Așa sună sinopsisul romanului lui Audic, iar cei de la Libération îl descriu ca „o explorare năucitoare a tragediei de la Cernobîl și o analiză revelatoare a relațiilor dintre ruși și ucraineni”.
Audic mărturisește că s-a documentat mult, dar că a avut și influențe literare printre care „Crimson Rivers” (JC Grangé), „The Poet” (Michael Connelly) și „Nécropolis” (Herbert Lieberman). Autorul francez recunoaște că au existat și filme care și-au pus amprenta în scrierea cărții - serialul „True Detective” (sezonul 1) și „Seven” (existând și o referință în roman).
Dar și jocuri video. „Prima dată când am auzit de Pripyat, în afara știrilor, a fost când eu și fratele meu jucam un joc video parțial setat în acest oraș”, spune Audic.
Tot el menționează că, prin această carte, în care fiecare personaj are o relație aparte cu radiațiile, dorește să-și încurajeze cititorii să reflecteze asupra trecutului pentru a înțelege prezentul și să se întrebe ce facem pentru viitor.
Am vorbit cu scriitorul francez pentru a afla mai multe despre acest roman inedit, în care doi polițiști pornesc în paralel pe urmele unui ucigaș dement, într-o Ucraină a fantomelor și radiațiilor.
De ce ai ales să plasezi acțiunea cărții tocmai în Pripyat, într-o zonă radioactivă?
Morgan Audic: Ideea mi-a venit destul de simplu: uitându-mă la un reportaj difuzat cu ocazia „aniversării” dezastrului. Reporterul vorbea în fața gardului de sârmă ghimpată care închidea zona interzisă din jurul centralei nucleare, când, dintr-o dată, s-a mutat pe partea cealaltă și a început să explice că oamenii se plimbau pe acolo în ciuda interdicției.
Ca și toți ceilalți, știam despre dezastrul de la Cernobîl, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată că cineva ar putea intra în Pripyat. Pentru mine, era un loc interzis, secret și fascinant. Am început să scriu o intrigă și în câteva ore aveam eroul principal, motivațiile lui și chiar finalul cărții! Apoi au urmat trei ani de lucru la roman…
Cum ai abordat cercetarea și documentarea pentru a reconstitui atmosfera din Cernobîl?
Foarte repede am decis că datorez ceva subiectului meu: nu voiam să tratez locul ca pe un simplu fundal, un decor. Voiam să vorbesc despre lucrurile prin care treceau oamenii din regiunea Cernobîl, despre societatea ucraineană, despre luptele din estul țării...
Sunt istoric de formație și am lucrat cu toate sursele care m-ar putea ajuta să-mi perfecționez lucrarea: hărți, articole de presă, cărți de istorie, mărturii, bloguri, videoclipuri ale turiștilor care vizitează zona, romane, scrierile Svetlanei Alexievici etc.
Cum se încadrează evenimentele exploziei de la Cernobîl în romanul tău?
Am vrut să includ „marea poveste” în „mica poveste”, să mă asigur că destinele personajelor mele sunt strâns legate de ceea ce s-a întâmplat pe 26 aprilie 1986.
Când lucram cu elevii, mi-am dat seama că memoria acestui eveniment se estompa pentru noile generații. Am simțit că este important să subliniez acest lucru, modul absurd în care evenimentul a fost gestionat de autorități la acea vreme și consecințele pentru oamenii care trăiau acolo.
Așa că toate personajele mele sunt legate de dezastru: Melnyk este un polițist în Cernobîl, Rybalko și-a petrecut copilăria lângă centrala nucleară și victimele sunt, de asemenea, legate de dezastru.
De ce ai considerat interesant să prezinți conflictul armat din Ucraina în contextul poveștii tale?
Nu am putut să-l ignor. Părea prea important. La acea vreme, Rusia nu lansase încă invazia în țară, dar deja exista un război în est. Multe dintre personajele mele au trăit în perioada sovietică.
Am încercat să mă pun în locul lor, să înțeleg lupta între moștenirea acelei ere și lumea post independență, relația lor cu Rusia.
Povestește-ne un pic despre cum ți-ai construit personajele.
Am vrut ca personajele să aibă adâncime și să pară autentice. Fiecare dintre ele are un obiectiv puternic: Rybalko luptă pentru fiica lui, Melnyk pentru soția și fiul său, toți au temeri, dar nu au dreptul să eșueze.
Cei doi investigatori ai mei au obiective similare, dar contradictorii: vânează același criminal, dar nu din aceleași motive. Unul acționează în limitele legii, celălalt este un agent liber. Acest lucru permite o varietate de situații.
De asemenea, le acord și personajelor secundare propriile lor agende: și ele au obiective, nu întotdeauna aliniate cu cele ale protagoniștilor mei principali.
Care a fost cea mai dificilă parte în procesul de scriere a cărții?
Dacă ar trebui să identific o dificultate, aș spune că una dintre preocupările mele a fost să mențin echilibrul între povestea detectivă și partea de non-ficțiune: descrierea locului, istoria Ucrainei, geopolitica... toate acestea fac romanul atrăgător, dar tind să încetinească ritmul acțiunii.
Este o alchimie dificilă, dar la care am avut plăcerea să lucrez. În ceea ce privește reprezentarea unui oraș sovietic autentic, a fost mai dificilă găsirea detaliilor precise.
La începutul romanului, de exemplu, descoperim un cadavru într-o clădire cu o emblemă pe acoperiș. Am observat clădirea în fotografii aeriene, dar trebuia să găsesc numele său, numărul de etaje, pe ce stradă se afla... nu e o sarcină ușoară.
Folosesc adesea exemplul Pompei pentru a vorbi despre munca mea la Pripyat: nu am putut merge acolo, dar am putut lucra cu detalii indirecte, ca un istoric, pentru a recrea cum ar fi putut fi viața acolo.
Apropo de asta, ce resurse ai folosit pentru a cerceta istoria și geografia Ucrainei?
Orice părea relevant. Am lucrat cu romane și articole de ziar în franceză și engleză sau traduse direct din ucraineană. Am citit autori ucraineni și ruși. Am consultat multe cărți de istorie specializate pe temele pe care le abordam, pe politică sovietică, cultura anilor '80... De exemplu, am vrut să știu ce ascultau personajele mele în tinerețe. Așa l-am descoperit pe Viktor Tsoï!
Imaginile au fost în centrul procesului meu de scriere. Am vrut să surprind senzația post-apocaliptică a unui oraș mâncat de natură, brutalitatea formelor și a betonului... și faptul că, în aceste locuri, pericolul poate apărea de oriunde. Suntem într-un mediu familiar, dar departe de orice.
Criminalul ar putea fi ascuns oriunde. Și apoi mai e și pericolul radiațiilor...
Și cum ai reușit să amesteci în poveste elementele de ficțiune cu cele istorice?
Punând locația în inima intrigii și stabilind originea seriei de crime în trecut. Personajele mele investighează în zona interzisă și totul îi duce înapoi la accidentul nuclear. Dialogul, locațiile, totul este favorabil pentru a evoca trecutul.
Aceasta a fost una dintre dorințele mele când am scris romanul: să vorbesc despre locurile care m-au fascinat: străzile pustii ale Pripyatului, satele evacuate unde unii dintre locuitori s-au întors, radarul uriaș care era folosit pentru a monitoriza americanii…
„M-a fascinat că natura pare luxuriantă în Cernobîl”
Scriitorul Morgan Audic. FOTO: Arhiva personală
Care este semnificația rândunicii împăiate, ca semn al criminalului din carte?
Multe dintre articolele pe care le-am studiat vorbeau despre natura din jurul Cernobîlului. Era un subiect de îngrijorare (ce se întâmplă cu animalele când sunt expuse la radiații?) și de fantezie: în anii '90, îmi amintesc că erau povești despre animale mutante din Zonă, despre monștri de un fel sau altul.
Ce m-a fascinat a fost că natura pare luxuriantă în Cernobîl: sunt mistreți și căprioare pe străzi, copaci crescând prin podele, totul pare să fie în regulă, dar această natură este întinată.
Dacă ne uităm la rândunici, numărul de cuiburi a scăzut în anii care au urmat după dezastru. Astfel, rândunica este un simbol luat ca atare: de la distanță, pare un animal într-o formă grozavă, dar, de fapt, este moartă în interior.
Cum vezi evoluția genului thriller în literatura contemporană, atât la nivel global, cât și în Franța?
O întrebare bună! Prima mea observație este că internetul permite scrierea unor romane mai consistente, cu condiția să muncești pentru asta. Am avut acces la informații la care nu aș fi putut ajunge acum douăzeci sau treizeci de ani.
Mai mult, m-a entuziasmat tare că am avut acces la imagini care în altă vreme erau clasificate drept secrete de stat! Am observat că literatura crime franceză a fost foarte dinamică în ultimele decenii.
Avem autori care au început să aibă același succes precum cei care scriu în engleză. Mai mult, standardul a crescut în Europa per ansamblu. Am observat un interes pentru locații „exotice”.
În Franța, publicul este foarte îndrăgostit de romanele crime care se derulează în Scandinavia. De fapt, există o tendință mai largă în acest moment, care ar putea fi definită ca „thrillere albe”: am văzut multe thrillere a căror acțiune e setată în zone arctice, precum Islanda și Groenlanda... Fără să vreau, fac parte din această tendință, deoarece ultimul meu roman este setat în Svalbard, cel mai nordic oraș din lume!
Ce mesaj ai pentru cititorii tăi din România?
De fiecare dată când scriu, mă gândesc la persoana care se va aventura în cărțile mele. Aș vrea să-i transmit emoțiile pe care le-am avut eu, ca cititor, din cărțile pe care le-am iubit.
Deci vă spun: sper că vă bucurați de citirea lucrărilor mele cel puțin la fel de mult ca și mine, atunci când le-am scris. Aleg subiectele impulsiv, așa că nu știu dacă acțiunea din următoarea mea carte va avea loc în Franța, Statele Unite sau poate chiar România.
2
1
