Uniunea Europeana este un importator net de energie. Cele 25 de state membre ale UE detin doar 0.6 la suta din rezervele mondiale de petrol si circa 2 procente din cele de gaze. Lucrurile stau ceva mai bine in ceea ce priveste rezervele de carbune (4 la suta din rezervele mondiale) si capacitatea de productie energetica (18 la suta).

In schimb, consumul energetic in UE reprezinta circa 17 la suta din cel la nivel mondial, in timp ce - spre comparatie - SUA consuma 23 la suta.

In aceste conditii, Uniunea Europeana este un importator net de energie, iar dependenta de resursele externe se va accentua si in anii ce vin. Conform unui raport al Comisiei Europene, "EU Energy Outlook by 2020", in urmatorii 15 ani UE va ajunge sa importe doua-treimi din necesarul sau de energie.

UE isi ia resursele energetice indeosebi din Rusia, Norvegia, Africa si Orientul Mijlociu.

Petrolul ramine resursa energetica consumata cel mai mult in Uniunea Europeana. Spre exemplu, numai anul trecut au fost importate circa 580 milioane de tone de petrol, cu Rusia una din principalele surse, ce asigura mai bine de o treime (mai exact 32%) din consum, in timp ce din Norvegia se asigura putin peste 10 procente din necesar.

Marea Britanie ramine principalul producator de petrol dintre tarile UE, dar productia sa este in continua scadere. Cu exceptia Danemarcei, toate celelalte tari europene sunt importatoare nete de petrol.

Daca petrolul reprezinta circa 40 la suta din consumul energetic la nivelul UE, cel de gaze inseamna aproape 25 de procente, iar tendinta e de crestere continua. Pe de alta parte, consumul de carbune este in declin, ajungind la circa 13 procente in 2004, dupa ce cu un deceniu inainte reprezenta 20 la suta din consumul energetic european.

Explicatia este de simpla: UE a inasprit masurile de protectie a mediului si de aceea a decis reducerea numarului de producatori de energie pe baza de carbune. Totodata, au crescut livrarile de gaz prin conductele ce vin din Rusia, Norvegia si Algeria ca si importurile de GPL (gaz petrolier lichefiat) din Nigeria.

Energia nucleara e un domeniu destul de controversat in Uniunea Europeana, chiar daca reprezinta circa 14 la suta din productia de energie la nivelul UE.

In timp ce tari precum Austria, Danemarca, Portugalia, Spania si Norvegia continua sa se opuna folosirii acestei surse de energie, altele - Italia, Germania, Suedia, Marea Britanie sau Olanda - au inceput sa-si reconsidere pozitia, anuntind ca sprijina dezvoltarea acestui sector.

Guvernul de la Haga a decis recent ca va continua exploatarea pe termen nedefinit a centralei de la Borssele, desi aceasta trebuia inchisa in 2013. Belgia, care si ea are ca termen de inchidere a capacitatilor sale anul 2017, a inceput sa ia in calcul alte optiuni.

Finlanda va construi un nou reactor - cu o capacitate de 1.600 MW - pina in anul 2009, iar Franta planuieste si ea deschiderea unor noi capacitati de productie nucleara.

In "foamea" sa dupa energie, Uniunea Europeana conteaza intr-o oarecare masura si pe productia de hidroenergie (care reprezinta circa 4 la suta din consumul total) sau pe resurse alternative: energie geotermala, biomasa, energie solara sau eoliana.

Energia eoliana este considerata ca principala alternativa pentru viitorul apropiat si pe baza ei se spera ca procentul consumului din resurse alternative va creste semnificativ, de la circa 2 la suta, cit este in prezent.

Cum se trateaza dependenta

In ciuda agitatiei din presa romaneasca a ultimelor zile, Uniunea Europeana nu este dependenta de importurile de energie din Rusia. Aceasta tendinta tinde sa se accentueze in anii ce vin, dar oricum acest lucru se negociaza intr-un cadru mai larg, ce presupune nu doar cooperare economica, ci si politica sau de securitate.

In octombrie 2000, Uniunea Europeana a lansat un dialog politic cu Rusia al carui principal scop este garantarea accesului la imensele rezerve petroliere si de gaze ale Moscovei.

Premisele acestui dialog se bazeaza pe faptul ca UE va facilita accesul produselor rusesti pe pietele europene si mondiale, ca tarile Uniunii vor continua sa investeasca in Rusia, iar Moscova va fi sprijinita sa adere la Organizatia Mondiala a Comertului (OMC).

In schimb, Moscova intentioneaza sa-si deschida piata energetica atit colaborarii in proiecte comune, cit si investitiilor straine.

Petrol

Cifrele arata ca, in clipa de fata, importurile de petrol ale UE vin in proportie de 45 la suta din tari din Orientul Mijlociu sau Africa, circa 32 la suta din Rusia si 10 procente din Norvegia.

In perspectiva, UE incearca reducerea dependentei de zona instabila a Orientului Mijlociu sau de pretentiile tarilor OPEC. De aceea, pentru a gasi o sursa alternativa de alimentare cu petrol, UE a sprijinit construirea conductei Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC). Aceasta a fost inaugurata la 25 mai 2005 si leaga capitala Azerbaijanului cu coasta mediteraneana a Turciei.

Cea mai mare parte a petrolului rusesc vine din Rusia prin intermediul conductei Drujba. Aceasta, cu o lungime de peste 3000 de km, are doua sectiuni: una, ce traverseaza Belarus, Polonia si Germania si, cealalta, de-a lungul Belarus, Ucraina, Slovaciei, Cehiei si Ungariei.

In momentul de fata, Uniunea Europeana face fata unei dileme, fiind prinsa la mijloc intre interesele a doua state membre.

Intre Moscova si Berlin au inceput negocieri pentru construirea unei ramificatii a conductei Drujba catre Germania (mai exact catre terminalul de la Wilhelmshaven), ceea ce ar permite reducerea traficului tancurilor petroliere in Marea Baltica si ar deschide, totodata, Rusiei perspectiva cresterii exporturilor catre Statele Unite, via Germania.

Numai ca aceasta perspectiva deranjeaza foarte mult Polonia, care se vede exclusa de pe traseul petrolului dinspre Rusia catre Europa Occidentala, cu pierderile economice aferente.

Nemultumite de o situatie asemanatoare sunt si statele baltice, care au aderat la UE in 2004. Asta deoarece, din 2001, functioneaza Sistemul de Conducte Baltic (BPS), ce transporta petrol din Siberia de vest si proviciile Timan-Pechora catre pietele europene nordice, reducind astfel tranzitul de petrol prin Lituania, Letonia si Estonia.

Rusia incearca sa suplimenteze livrarile de petrol pe ruta nordica a UE si intentioneaza, compania Lukoil fiind principalul sustinator, construirea unei noi conducte si a unui nou terminal in Marea Barents.

Rusia tinde sa devina mai prezenta si in zona marii Adriatice, dupa ce au inceput sa fie luate in considerare planuri de constructie a unei legaturi intre conducta Drujba si Adria (aceasta din urma are capatul la portul croat Omisalj). Legatura s-ar face pe teritoriul Ungariei, si ar permite reducerea dependentei de petrolul din Orientul Mijlociu.

Tot de Rusia depinde in mare masura si construirea unor noi conducte petroliere, care de data aceasta sa traverseze Balcanii. Moscova, cu sprijinul direct al presedintelui Putin, a ajuns la un acord privind construirea unei conducte ce sa lege portul bulgaresc Burgas de Alexandroupolis, in Grecia.

Proiectul, ce se estimeaza ca va costa 900 de milioane de dolari si ar putea fi gata in urmatorul deceniu, ar permite cresterea livrarilor de petrol rusesti catre Occident, via Balcani, ocolindu-se astfel strimtoarea Bosfor, tot mai aglomerata pentru tancurile petroliere.

Un alt proiect balcanic, ce ar porni tot din Burgas si s-ar opri in portul albanez Vlora, isi propune sa aduca atit petrol rusesc cit si din regiunea caspica. Principalele dezavantaje ale acestui proiect sunt legate de costurile mai mari (circa 1,3 miliarde de dolari), dependenta ridicata de traficul prin strimtori ca si traversarea unei zone cu un grad de instabilitate politica mai mare.

Companiile rusesti au lasat sa inteleaga ca ar putea sprijini acest proiect daca ar fi tranzitat indeosebi petrol rusesc.

In fine, un alt mult discutat proiect, cel al conductei Constanta-Pancevo-Omisalij-Trieste este cel mai indepartat de realizare. In intentia Romaniei, aceasta conducta ar transporta exclusiv petrol caspic, indeosebi din Azerbaidjan, si ar fi o alternativa la petrolul rusesc.

Numai ca, in ciuda declaratiilor pompoase atit ale presedintelui Constantinescu cit si Basescu, pina in clipa de fata nu exista investitori interesati sa sprijine proiectul

Gaze

Importurile de gaze ale Uniunii Europene se repartizeaza in felul urmator: 40 la suta din Rusia, 30 la suta din Algeria si 25 la suta din Norvegia. Se estimeaza ca in 2030 circa 60 la suta din importurile de gaze sa provina din Rusia. Moscova este aflata sub cvasi-monopolul Gazprom, gigantul petrolier controlind nu mai putin de 70 la suta din productia de gaze rusesti.

In acest moment, Moscova exporta gaze prin trei conducte principale: Yamal-Europe (ce traverseaza nordul continentului si se opreste la Berlin), Transgaz (ce traverseaza Europa centrala si ajunge la Milano) si Blue Stream (ce vine prin sudul continentului, via Turcia). O parte a conductelor ce transporta gaz rusesc se afla pe teritoril Ucrainei si Romaniei.

Pentru cresterea exporturilor catre Occident, in 2005 Rusia a anuntat ca a inceput constructia unei conducte estimata la 5 miliarde de euro, care va lega Petersburgul de orasul german Greifswald, de la Marea Baltica (asa numita conducta nord-europeana). Aceasta ruta a fost preferat in ciuda unor proiecte anterioare ce isi propuneau sa traverseze Polonia, Lituania, Letonia si Belarus.

In plus, Moscova a inceput negocierile pentru construirea unei ramificatii a Blue Stream, care sa traverseze Bulgaria, Serbia si sa ajunga in Ungaria. Aceasta conducta ar ocoli Romania.

La rindul sau, Bucurestiul incearca de mai multi ani sa promoveze proiectul Nabucco, care ar urma sa transporte gaz natural din Iran si Turkmenistan catre Occident. Numai ca decizia in acest din urma caz nu apartine aproape deloc Romaniei, care nu este decit o tara de tranzit.

Principalii actori in proiectul Nabucco sint Uniunea Europeana, care in contextul disputei dintre Rusia si Ucraina isi da seama cit de riscant e sa depinda foarte mult de gazul rusesc, ca si principalelor companii multinationale interesate de constructia gazoductului, respectiv OMV din Austria si Mol din Ungaria.

Nabucco intentioneaza furnizarea catre Europa occidentala a circa 25 de miliarde de metri cubi /an, fiecare dintre tarile tranzitate urmind sa primeasca cite 11 miliarde mc/an.

Proiectul, a carui constructie ar urma sa inceapa in 2008 si sa se finalizeze trei ani mai tirziu, ar costa circa 4,6 miliarde de euro.

In august anul trecut, cinci companii implicate in gazoductul Nabucco - printre care si Transgaz - au semnat la Viena un acord de asociere care stabilea modul de cooperare a acestora in cadrul consortiului nou-format, numit "Nabucco Gas Pipeline International Ltd".

La nivelul Uniunii Europene exista planuri si pentru construirea unei conducte pe sub Mediterana, care sa aduca gaze naturale din Algeria.