Pe când se afla în nordul statului australian numit astăzi Queensland-Pământul Reginei(!), căpitanul James Cook a întâlnit membrii unui trib local, Guugu Yimithirr din a căror limbă s-a preluat cuvântul “Kangaroo”- cangur, original “gangarru”, un cangur mare, gri-negricios.
Despre Guugu Yimithirr se mai stie ceva foarte interesant. Acest trib își definește direcțiile geografice în funcție de cele două râuri, Jeannie si Annan, între care locuiesc membrii tribului. Pentru Guugu Yimithirr (astazi nu mai sunt decat vreo 7-800 de membri ai acestui trib ce ii mai vorbesc limba), punctele cardinale traditionale, Nord, Sud, Est, Vest, nu există, la fel cum nu există concepte ca stânga sau dreapta. Direcțiile, orientarile, plasarea in spatiu, sunt raportate la marginirile zonei în care trăiesc.
Toate bune și frumoase atâta timp cât stai doar în zona respectivă, cât nu ai nevoie să te deplasezi prea departe de cele două râuri. Dar după aceea? Pe aborigenii de atunci nu prea îi interesa lumea de dincolo, nu aveau nevoie să se orienteze dincolo de ea. Dar noi?
Analogia ar fi că, de mulți ani, de prea mulți ani, educația românească pare lipsită de o orientare modernă, de contextul în care să își poată (re)defini identitatea. Ea navighează între cele două “râuri” educaționale de la extreme, pe de o parte perenialismul conservator și pe de altă, puțin mai firav, progresismul post modern. Această călătorie pare polarizată de cele două filosofii: se mai auto-ajustează, se mai rătăcește, se mai dă câte o lege bună urmată de câteva mai aiurite, sau câte o lege foarte bună dar care nu se aplică, se readuce direcția mai aproape de lumea reală sub presiunea, sau prin efortul, unor asociații de părinți sau organizații neguvernamentale, dar tot în aceeași zonă se rămâne.
Spre deosebire de membrii tribului Guugu Yimithirr in vremurile de pana la sosirea capitanului Cook si al naturalistului Joseph Banks, in zilele noastre mulți au ocazia să vada direct sau “online” ce este pe afară și asemenea prizonierului scăpat din peștera lui Platon, se întorc și încearcă câte ceva. Ei reușesc dacă găsesc oameni deschiși, înțelegători sau pasionați de cauza educației. De multe ori sunt însa absorbiți de sistem, devenind cinici si pierzandu-si speranțele.
Totuși, citind și recitind România Educată, Educația care ne Unește și mai de curând programul pentru Educație al USR-PLUS, ceva speranță mai este. Nici nu prea e de ales; fie îți pui speranțele într-o implementare a României Educate (după ceva perieri și clarificări esențiale) care să țină cont de ceea ce este valoros în celelalte programe menționate, fie ieși din învățământ și te apuci de altceva, fie te dedici totalmente clasei/claselor tale fară să te mai uiți în jur.
De ce am acest optimism moderat? Deoarece pare că, pentru prima dată, nici nu știu dacă voluntar sau nu, se poate ajunge la un consens asupra a ceea ce sistemul de educație românesc trebuie sa ofere: o educație pragmatico-realistă bazată pe un curriculum și pedagogii constructiviste și esențialiste. Sunt mai multe puncte comune pe care le-am analizat deja intr-un articol mai vechi. Ideea, sau speranța cel puțin, este că ar putea apare un fir comun pentru urmatorii patru ani cel puțin.
Pe lângă cele două programe ale celor două partide mari, a apărut de curând și unul, detaliat (sunt vreo 20 de pagini doar despre învățământul pre-universitar) al USR-PLUS. În ciuda unor neclarități și lucruri rămase în aer, nu în ultimul rând a fondurilor pentru diverse inițiative (cum ar fi masă caldă pentru toți copiii din învățământul obligatoriu sau ), programul USR-PLUS are câteva idei clare cu o viziune destul de coerentă fie că ești de acord cu ea fie că nu care se poate grefa pe România Educată și pe care chiar o poate rectifica pe ici pe colo cum ar fi: mai multă claritate și hotărâre în acordarea de autonomie sporită școlilor sau reducerea importanței inspectoratelor.
Deci, cu teoria stăm binișor. Ce se întâmplă însă cu punerea ei în practică?
Cine, ce când și cum va implementa schimbările? Mai ales…cine va fi responsabil?
Cu alte cuvinte , poți să ai busola dar ce faci cu ea dacă nu știi cum să o folosești? Sau chiar mai rău, nu intelegi că ai avea de câștigat dacă o a-i folosi-o? Ajungem din nou la una dintre problemele fundamentale pentru orice sistem de educație, pregătirea profesorilor.
Pe perioada pandemiei s-a pus accent, era și normal, pe instrumentele tehnice, pe “Online” așa cum a fost conceptul perceput sau interpretat la minister. Părerea mea este că s-a exagerat mai ales implicit, dându-se impresia că, odată stăpânit Online-ul, se vor rezolva decalajele, inechitățile și se va menține un nivel măcar acceptabil de predare-învățare. Pandemia va trece, probleme serioase vor rămâne, iar unele care se accentuează pe zi ce trece vor ieși clar la iveală după testări și examene normale. Profesorii au și vor avea și mai multa nevoie de ajutor și sprijin constant.
Deci, să revin la partea optimistă: vin alegerile, foarte probabil că viitorul guvern va fi PNL-USR PLUS, președintele Iohannis nu poate să lase baltă proiectul de care s-a legat atât de mult, chiar dacă rezultatele se vor vedea după șase ani sau mai mulți. E vorba de copii, de viitorul țării, de istorie. Sunt suficiente direcții comune ale celor două partide care vor guverna, pentru a se contura punctele cardinale necesare următorilor patru ani ai educației românești. Chiar așa …un 4x4 al educației! Ar fi un vehicul bun pentru drumurile greoaie ale educației de astazi.
Și pentru că vorbim de teorie, o sugestie, ceva „food for thought” pentru cei ce vor conduce educația în viitorul 4x4, ar fi analiza termenului de “varianta teoretică” sau de “liceu teoretic” apărută în toate documentele de până acum.
Pentru că se apropie alegerile și pentru că educația va fi, măcar pentru unii, un subiect de dezbatere, poate că ar fi momentul să se discute și despre un aspect ignorat, deliberat sau nu, în luările de poziție și în planurile de viitor: liceele teoretice.
Denumirea de “liceu teoretic” este evident nepotrivită, atât cu viziunile educaționale ale principalelor partide, cât și cu istoricul instituțiilor de învățământ românesc.
Toate cele trei programe menționate mai sus susțin că intenționează să instituie în România o educație centrată pe elev, cu pregătire holistică și flexibilă pentru adaptarea la schimbările și dinamica societații și economiei moderne. În același timp, în fiecare dintre aceste programe, există conceptul de liceu teoretic.
A afirma astăzi, indiferent de filosofia educațională în care te încadrezi că o pregătire teoretică, exclusivă sau preponderentsă, este principala cale către studii universitare, și cumva către desăvârșire intelectuală, este nu numai anacronic, dar și greu de argumentat.
Ne putem întreba firesc de ce este nevoie de o filieră “teoretică”? Sau mai bine zis, de ce o așa denumire pentru un mare număr de licee din țară? Nu cumva termenul ‘teoretic’ ar sugera că, spre deosebire de opțiunea vocațională și profesională, cea ‘teoretică’, oarecum paralelă cu acestea, ignoră aplicabilitatile materiilor, latura lor practică, de investigație, de relaționare direca la problemele de zi cu zi?
Cum s-ar plasa în viitoarea pedagogie “învățarea pe baza de proiecte”, atât de discutată? Sau cea de “rezolvare de probleme”, unde problemele nu sînt exerciții simple de calcul, ci anumite teme sociale, economice sau tehnice, care trebuie rezolvate prin soluții concrete, pe care elevii trebuie să le verifice prin aplicarea unr seturi de criterii, asupra unor game de alternative?
Nu am găsit în istoria educației românești, denumirea de “liceu teoretic” pentru nici o instituție de învățământ din perioada pre-comunistă. Chiar de ar fi existat, ideea de pregătire teoretică duce automat la o anumită delimitare de practică. Această abordare poate mergea înainte, în alt context socio-economico-politic, dar acum?
În Dex, explicația termenului ‘teoretic’este: “Privitor la teorie; bazat pe teorie (nu pe experiment); referitor la conținutul de idei. ♦ Care este de natură teoriei, care nu afectează activitatea practică. ♦ Abstract, noțional, conceptual; speculativ. Din germ. theoretisch, lat. theoreticus.”
Deci teoretic înseamnă abstract, fără legătură cu experimentele. Oare asta ne dorim? Dacă da, atunci ar trebui să schimbăm programele pe care plănuim să le implementăm, căci nu se potrivește intenția cu materializarea ei, și în nici un caz cu modernitatea.
Dacă nu, atunci poate că ar trebui să renunțăm la termenul ‘teoretic’. Poate “Licee generale”, sau “Licee de cultură generală”, sau “Colegii naționale”, sau orice altă denumire care să includă atât învățarea teoretică cât și pe cea aplicată. Viața nu este doar teorie.
Citeste intreg articolul si comneteaza pe Contributors.ro
0
0
