Prima temnita: Teama

Am scapat... m-am pensionat

In ultimele zile, oamenii din Onesti nu se tem poate nici de Dumnezeu mai mult decit se tem de ce s-ar putea intimpla la RAFO. Isi petrec drumul de dimineata in tacere apasatoare, cu sacose in miini, pe linga standuri de ziare cu titluri ca "JAFO-Onesti". E vint, frig si cer inchis chiar in fata portii Rafinariei. Gardieni pazesc intrarea, dau ocol gardului.

Un chiosc parasit duce cu gindul la refugiu pe vremea ciinoasa de dimineata. Si mai e domnul Pricop care se fitiie si face cind dintr-un picior, cind din altul, semicercuri in fata-i ca un copil fisticit la fiecare intrebare. Desi are peste 50 de ani si timplele albite. Isi pastreaza privirea ridata in pamint, o ridica doar cind ii izbucneste fraza. "Cum ce-o sa facem! N-o sa facem nimic. N-am auzit nimic…". Desi parca-parca umbla vorba unui protest printre angajati, daca sta si se gindeste bine.

Timp de 30 de ani, domnul Pricop a tot lucrat la Rafinarie. "La cocsarie", meserie grea. Se opreste, se gindeste. Imi spune de cei tineri care vor sa plece "dar nu mai e de plecat acum, domnule". De cei batrini care ramin. Si ca nu stie ce autobuz o sa vina la ora asta sa il duca in oras. Gardienii ne privesc, suspiciosi, din ghereta lor, masinile ne ocolesc cu greu ca sa intre in fabrica.

"Ce credeti, ca daca a furat unul un surub, o canistra de benzina s-au facut gaurile alea? Au furat altii mai mult, nu vreau sa spun cine." Domnul Pricop se uita in jur, de parca ar vrea sa nu-l auda nimeni. "Ca au furat unii… Nu e drept sa inchida rafinaria. Sint si altii care fura... nu vreau sa spun cine… dar noi ce sa facem?".

Se teme ca orasul se va stinge. Se teme ca fara rafinarie o sa moara tot. Si ca cei pe care ar trebui sa-i caute legea, sint de fapt tot in liberate. "Ca au furat unii, sa vada cine, nu vreau sa spun eu." Imi arata cu degetul sa merg sa vorbesc cu baietii de la poarta mai bine. Ca el n-are ce sa spuna.

Printre furnalele zvelte de la citiva kilometri distanta, se vede cum incep Carpatii. Aici, un domn, Pricop, "cinzeci si" ani, s-a bucurat, inseninat deodata. "Eu am scapat… M-am pensionat".

Domnul Marian asteapta

In vesta-i verde, o doamna schioapata inspre mine. Din ghereta baietilor de la poarta a fost anuntata prin telefon ca trebuie sa ia "un baiat de la… care opinie?", "studenteasca, de la Iasi". Imi intoarce spatele inainte sa apuc s-o salut, intr-un "Urmeaza-ma" de la sine inteles. Urcam scari inspre birouri sindicale. "Imi cer scuze ca merg asa incet.

Ma doare un picior." Imi spune ca domnul Marian ma asteapta. Trec printre secretare tinere, cu priviri studioase, par prins sus, in crestetul capului, cu ace si agrafe, trec printr-o usa deschisa parca dintodeauna.

Domnul Marian, intr-adevar, ma asteapta. El este liderul sindicatului Rafinorul. Stie ca am venit de la presa si ma invita serios sa iau loc. O glumita ici, un zimbet colo. Nu merge asa, ma asteapta sa termin. Ma mai asteapta si sa-mi scot reportofonul. Sa pun prima intrebare.

"Decizia Guvernului e o procedura pe care noi am considerat-o normala, pe de o parte s-a auzit ca se suspenda RAFO, vis-à-vis de ce s-a spus si in campanie, pe de alta, presedintele Basescu a spus ca nu are nimic cu salariatii sau cu societatea, ca el urmareste sa-i pedepseasca pe cei care au fraudat, daca au fraudat, la nivel de societate", rosteste repede, privind cind la miini, cind la mine.

Se inchide RAFO? – el are speranta ca nu. Dar nici prea bine nu le merge de cind cu anchetarile care tot vin peste rafinarie. "Toate au fost bune pina dupa declaratia domnului Tariceanu, favorabila, aparuta in ziarele de saptamina trecuta, care a precizat foarte clar "nu vom inchide RAFO, atita timp cit ea isi demonstreaza viabilitatea". Toata lumea era foarte, foarte multumita.

Am zis, dom’le, rezultatul tuturor prezentarilor si discutiilor au avut menirea sa-i aduca la adevar, in ideea de a evalua societatea." Pentru ca Rafinaria merita si e intr-o continua "premiera", dupa spusele sale. Sint "la zi" cu platile, cum s-ar spune, produc foarte bine, insa sint priviti cu supiciune de orice banca ar intra in contact cu "ei".

"Ei", adica intreprinderea, pentru ca domnul Marian vorbeste numai la persoana I, plural. Nu intelege, "nu e o rusine ce s-a intimplat", rafinaria produce. Acum insa, "de la declaratiile domnului Ionut Popescu din care a reiesit ca se asteapta hotarirea senatorilor si deputatilor, RAFO are toate sansele de a fi inchisa. Efectiv nu mai stim ce sa intelegem.

Cind ne-au analizat? Cind spun adevarul, cind nu spun adevarul si de fapt ce se doreste?".

De fapt, nu. Toate au fost bune si frumoase pina cind au inceput arestarile. "Ca la o familie: ti-a luat capul, ce se intimpla cu copiii acasa?" Dar nu vrea sa comenteze acest aspect. "Frauda, deci, noi o luam ca si pierdere, nu ca si frauda." Desi salariatii vin si spun: "Nea Mariane, nu se mai poate. Deci e clar ca ne inchide". Rezultatele arata ca tot ce a fost obligatie este platit la zero.

"Deci nu are cum, deci absolut este totul achitat". Si totusi "exista riscul". Telefoane suna in birourile de alaturi, se mai aud si chicoteli uneori.

Ion Marian e de 30 de ani, "destui ani", in rafinarie. Chiar si arestat, Corneliu Iacobov a fost pentru el "domnul presedinte". "Eu am apreciat implicarea domnului presedinte in privatizare intr-un moment in care nu venea nimeni. Ma refer doar la ce a facut dinsul pentru modul de a se implica, pentru modul in care a tratat salariatii.

Intra in fabrica, statea de vorba cu oamenii. Niciodata, noi n-am putut spune de ce s-au facut anumite operatiuni. De un transfer dintr-o parte in alta, de o achizitie, de relatia cu Petrom si nici legea nu ne permite." Asta a fost prima lovitura. Apoi a venit arestarea lui Teodor Gaureanu, directorul general administrativ.

"Era din comunitatea noastra, era de-al nostru" si era si factorul de decizie in privinta importurilor si exporturilor. Sau cel putin, el semna. Asta "iara ne-a destabilizat".

Domnul Marian e un om pasnic. Are ochii albastri, senini, si costum asortat. Nu vrea ca oamenii sa iasa in strada, e mai bine "pe cale diplomatica". Domnul Marian se teme insa.

Se teme si-mi marturiseste ingrijorat, punctind cu mina in birou, ca "daca, Doamne fereste!", va fi nevoit sa mearga si sa anunte oamenii ca "Doamne fereste, ca s-ar intimpla ca fabrica sa nu mearga inainte, daca as spune ca, Doamne fereste!, se inchide fabrica de la 1 aprilie, atunci se intimpla ceva care nu mai este sub controlul sindicatului".

Adica al lor si, "implicit", al lui. Ma asigura, ca el crede ca va fi bine si ma asteapta din nou, de data asta sa ies din birou. Si recunoaste, infrigurat, ca fara RAFO, orasul va muri cu siguranta.

A doua temnita: Teoria conspiratiei

Complot 100%

La Rafinarie, nu e intesat doar de furnale sau cladiri administrative. Sediul sindicatului are si o cafenea in spatele termopanelor. O cafenea unde serveste femeia cu vesta verde care m-a condus, schiopatind pe scari. Imi toarna, trista, cafea "din partea casei", ca intr-un film deprimant, cu actiunea petrecindu-se in vreo Alaska rece si parasita.

Un barbat cu ochelari si mustata scurta, tunsa, imi intinde mina cind dau sa-mi aprind bricheta. Nicolae Butucaru, maistru, din ’79 la Rafinarie imi refuza tigara oferita. "Nu multumesc, nu am fost prezent cind s-a predat cursul asta."

Luam loc. E plictisit. "Stiti, nu e chiar un conflict. Oamenii isi vad de treaba, chiar daca rafinaria ar putea fi inchisa. In meseria asta, sub presiune, e greu sa te mai gindesti. De-abia daca ai timp sa maninci un sandvis. Exista temerea ca se inchide fabrica, ce-i drept. Daca dispare fabrica dispare sursa noastra de existenta, banii de care avem cu totii nevoie.

Avem familii, avem fiecare copii pe care trebuie sa-i ajutam."

I se pare un non-sens ca rafinaria sa fie inchisa pentru "gaura neagra facuta de unii sau altii" si i se mai aprinde putin vocea joasa, atunci cind se gindeste ca au fost toti bagati in aceeasi oala. "Cum adica toti cei de la RAFO fura? RAFO - JAFO scrie presa. Ce-ar trebui? Sa tragem o granita de la Galati la Comanesti si sa cerem autonomie?". Doamna cu cafeaua se preface ca nu aude ce vorbim. Isi priveste, stind pe scaun, unghiile.

Mai intra cite cineva cu gind sa-si cumpere cind biscuiti, cind suc sau cafea. Le da rest cite o bomboana, ca "n-am marunti". Preturile de pe rafturi sint trecute deja in lei grei.

Pentru maistrul Butucaru, vinovati nu sint Iacobov si ai sai, ci mai degraba ar fi un joc de interese.

Imi spune asta cu un firesc al gindului ros demult de minte. "Vedeti dumneavostra, prelucrarea titeiului este o afacere dura. Exista tot felul de sageti din partea concurentei. Dinu Patriciu, care este un om politic liberal remarcabil…". Se opreste. "Eu cred ca este razbunare politica. Eu sint convins 100% ca este un complot".

Pleaca, dupa alte explicatii ale politicului implicat in economic, lasindu-ma din nou sa beau cafea privit de femeia imbracata in verde.

Pe mina stinga, maistrul Butucaru avea tatuat, aproape sters, cuvintul "BOX".

A treia temnita: Resemnarea

Cafea si disponibilizari

In cafenea vin rind pe rind cumparatori. Din cind in cind, femeia ofteaza si ramine cu privirea-n geam, in contemplare. "Nu conteaza cum ma cheama. Oricum, nu mai lucrez la RAFO". Are sot si copil. O fata. Olimpica, "invata foarte bine, chiar ieri trebuia sa mearga la… nu mai stiu… la Istorie, parca". Are un salariu de 2 milioane, sotul, 5.

"Ii trebuie calculator, dar de unde bani de rata?! Nu mai e un moft." A fost disponibilizata in 1999, impreuna cu sotul, in valul de concedieri in care numarul de angajati de la RAFO a ajuns de la aproape 10.000, la vreo 3.000. Lucra la "iridii". "Ei, timplarie…". Ce fac acum toti oamenii astia? "Nimeni nu stie". Are privirea trista si ridica des din umeri, a deznadejde.

"Mai bine du-te la garaj, daca vrei sa vorbesti cu oamenii." Cind dau sa ies, colega ei de bar ii arunca: "Mai, da ce revoltata esti astazi!". Zimbeste. Usa se aude, vrind-nevrind, cu bufnet in urma, oricit as fi incercat sa n-o trintesc.

Inginerul de la garaj are un nume la fel de celebru ca orasul in care lucreaza: Andrei Gheorghe, "ca la radio". Ma ia de cum dam ochi in ochi, "dar cum ai ajuns pina aici?". Incerc sa-i explic ca in afara de ciinele de-afara, nu m-a intrebat nimeni nici de sanatate. E foarte lent in replici, isi tine statia de transmisie aproape. Intreb daca isi aduce aminte de disponibilizari.

"Tot cei cu dragoste pentru rafinarie au ramas. Sintem moldoveni si o s-o scoatem la capat si cu asta." A auzit si de protest, dar nu e nimic sigur.

A auzit si ca se inchide rafinaria, dar tot ce poate zice e ca ii pare rau ca a trebuit sa ne cunoastem intr-un moment atit de dificil. "Aveti grija la ciine!", il aud cum imi ureaza cind ma indrept spre iesire si catre oras.

A patra temnita: Saracia

La "Pacific"

Pe muncitorii pe care nu-i gasesti la Rafinarie, ii gasesti la rondul din fata garii. Aici, navetistii isi cauta putina liniste in bere sau tarie, inainte de venirea trenului personal care ii va duce catre casa, prin circiumele strinse roata.

Cu gecile lor albite de zeci de spalari peste ani, cu caciulile rusesti, agitind bratele in aer in discutii de pahar sau stind singuri, tristi, la mese de patru persoane, tinjind din priviri dupa companie.

La "Restaurant Pacific" cinta Bere Gratis "la combina". Un grup mai marisor de cheflii, proaspat coboriti din cursa de la Rafinarie, si-au unit doua mese si au umplut jumatate din sala ce arata mai mult a discoteca decit a restaurant – autoservire.

Din cind in cind, mai intra surdo-muti, fantomatic, plutind parca atunci cind lasa pixuri si brichete impachetate in plastic, pe care de obicei nimeni nu le vrea, dar le cumpara. Nu si aici; aici barbatii incearca, in gluma, sa-i "traga de limba", sa vada de sint muti intr-adevar. Un om cu basca sta cu privirea fixa in paharul de rom. Mai ia cite o inghititura fara sa strimbe din nas.

Un copil cersetor se apropie sa-i ceara bani – barbatul aproape il imbrinceste. Se plateste in bani marunti mereu la bar. Nimeni nu se dezbraca de geaca: usa e permanent deschisa.

Alaturi de "Pacific" si-a gasit loc un alt bar, plin tot de navetisti de la Rafinarie. Aici, un barbat a venit la masa unora care pareau mai vorbareti si cu mai multa consumatie facuta si le-a impins la semnat, umil, o hirtie. Toti ochii atenti au ramas pironiti la gest ca la savirsirea vreunei crime.

Tot aici, un barbat care lucra la CAROM si-a dat seama cu glas tare ca daca se inchide RAFO, isi pierde si el slujba.

Cele mai des auzite cuvinte in ambele localuri au fost "somaj" si "mafie". Fara nici o legatura intre ele.

Peste drum de circiumi e gara. In sala de asteptare a garii, Constantin isi potriveste palariuta pescareasca pe cap si intreaba cit e ceasul. "A fost viscol mare aseara. Stiu, ca doar nu-s cu capu’!" A venit din Danemarca in 1997 cu 250.000 de euro cistigati. Stie ca sub padure, la Baneasa, e o baza militara secreta si ca se deschide pamintul si ies rachete mari cam de 3 metri.

L-a pazit pe Iliescu timp de cinci ani, pina sa plece, bineinteles, e ruda cu fostul prefect, care s-a sinucis. Mai stie sigur ca RAFO n-are sa se inchida niciodata, pentru ca "unde Dumnezeu or sa bage tot petrolul ala din Caucaz!?". Constantin stie. Are rude acolo.

Mosia baronului

Corneliu Iacobov (actionarul majoritar de la S.C. RAFO Onesti) si Teodor Gaureanu (directorul-general administrativ) au fost arestati pe data de 3 martie a.c., sub acuzatia ca ar fi prejudiciat rafinaria cu aproape 700 de miliarde de lei, se arata intr-un comunicat al Parchetului de pe linga Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Corneliu Iacobov a devenit un prosper om de afaceri dupa ce s-a intors din SUA, in 1998, unde sustine ca a fost cu o bursa de studii. Atunci a preluat si Rafinaria de la Onesti.

In top 300 Capital de anul trecut, baronul din Bacau figureaza printre cei mai bogati oameni din Romania. Impatimit de autoturisme, Iacobov are o colectie impresionanta de masini de lux de ultima generatie, de la BMW, Mercedes sau Renault de serie mica, pina la Plymouth Prowler. Cind se satura de strazile din Romania, Iacobov se urca in elicopterul personal, care il asteapta la scara vilei sale.

Casa construita pe malul Bistritei, in ultimii doi ani, cuprinde peste 30 de incaperi, are sapte garaje, o piscina de marimea unui iaz, o casa de vacanta si un helioport. Si, nu in ultimul rind, ghereta portarului, care este cam de dimensiunea unei garsoniere.

In numai 3 ani, cit a fost propietar la RAFO, Corneliu Iacobov a lasat in urma lui o datorie la stat de peste 8.000 de miliarde de lei.

Corneliu Iacobov este membru fondator in FSN, iar de-a lungul timpului a detinut diverse functii de conducere in actualul PSD.

Povesti de la gura satului

In jurul orasului Onesti s-au nascut glume si mituri in jurul ideii ca toata lumea fura. Banii nu sint un lucru chiar strain de unele persoanje care au trecut pe aici.

- Corneliu Iacobov nu e singurul care este cunoscut printre onesteni ca ar avea elicopter in fata vilei. Onestenii pot sa mai dea citeva nume de persoane bine puse care se deplaseaza astfel.

- un alt patron local si-a construit o piscina cu cascada artificiala in spatele vilei, tot cu fonduri banuite de localnici ca fiind dobindite suspect.

- un personaj din lumea interlopa a fost parasit de nevasta si umbla vorba ca a oferit ca recompensa celui care o aduce inapoi acasa frumoasa suma de 30.000 de euro, cistigati in strainatate - zic unii - tot pe cai suspecte.

- se zvoneste ca Adrian Nastase ar avea in proprietate un hotel, trecut pe numele sotiei, Dana Nastase, peste care in timpul campaniei a atirnat un banner al PSD care acoperea toata fatada, hotel pe care se pregateste sa-l transforme in azil de batrini, deoarece nu mai este profitabil odata cu schimbarea regimului.

- muncitorii de la RAFO erau vazuti adesea plecind cu cisternele de benzina din intreprindere sau cu sine de cale ferata. Unii si-au ridicat in citiva ani de zile vile in cartierul Oituz.

- Corneliu Iacobov a organizat, cind a preluat RAFO, un foc de artificii care a durat, dupa spusele unor localnici, "mai mult decit la orice Revelion".