Multime pestrita, soare luminind cis iconita din buzunarul de la inima lui Lulu, pusa acolo de cine stie cine, linga floarea alba, de mire. Ieri, toti cei care au dorit au putut sa aprinda o luminare la sicriul micut al lui Iosif Covaci, in buletin, Lulu din inimile clujenilor.

Clujenii lui Lulu

Cu precizie de picatura chinezeasca, slujba inceputa la 12, in Cimitirul Central, a adunat o multime numeroasa si pestrita, venita sa aprinda o lumina pentru cel care a fost, timp de peste trei decenii, poate cel mai pitoresc simbol al Clujului.

Copii cu ochi rotunzi de uimire, de mina cu mame infofolite in negru, batrinei uscativi, dar si vreo doi-trei oameni din „lumea buna“, in costum, la cravata, cu ceasuri proeminente la mina. Toti veniti pentru Lulu, veniti sa lase o scaparare de lumina la timplele lui obosite ce dorm senine in aerul aburind al diminetii.

Un sobor de patru preoti, inginati din cind in cind de vocile grave ale corului Seminarului Teologic, se roaga, iar rugaciunile se astern ca niste soapte pe perna lui Lulu.

Farimele de "Amin!“ si clinchetul cadelnitei cu tamiie indulcesc somnul lui Lulu, care doarme intr-un sicriu mic, de copil, vegheat de lumina blinda a patru luminari albe, de un buchet de garoafe rosii si de un snop de coroane, printre care si cea de la Emil Boc, primarul Clujului.

Lulu doarme infofolit in mingiierile ochilor multimii si al soaptelor aburinde, Lulu viseaza cine stie ce, Lulu paraseste pentru un timp troleele Clujului si se urca intr-unul care duce spre albastrul descult al Cerurilor. Nu are nevoie de bilet nici de data asta, o sa isi composteze ingerul pazitor cu dintii, in cazul in care soferul de troleu nu o sa se imprieteneasca cu el.

Vremea amintirilor

Se cinta "Vesnica pomenire“, miinile se impreuneaza lenese, multimea freamata, frinturi de povesti scapara din toate colturile: „«Leaga-mi sireturile, ca ma duc la sor’mea si nu ma duc asa cu ele, ca ride de mine», asa imi zicea“, ii povesteste o batrina in pardesiu mov, cu picatele, prietenei cu coc ascutit, mai rosu decit garoafele de la capatiiul lui Lulu.

Alaiul se mareste cu minut ce trece, face roata in jurul sicriului, groparii fac poze cu telefoanele mobile, cei mai dotati tehnologic filmeaza, un tinar cu pardesiu rosu, „Formula 1“, face nota discordanta in pilcul de batrinei negri, gravi, in mijlocul carora a nimerit.

Vocile corului teologic ung aerul pufos si susurul vrejurilor de luminari caldute, soapte ca niste comercianti de taine sparg din cind in cind petecele de liniste. „Loc de lumina si verdeata...“, „Amin!“, „Robul lui Dumnezeu Iosif Lulu...“ se amesteca cu blitz-uri, pilcuri de lacrimi si zimbete blinde, timide, calde.

Lulu, "cel iubit de Dumnezeu“

Un preot din sobor, cu barba carunta si ochi blinzi, aminteste pe final de slujba frinturi din viata si peripetiile lui Lulu: „Avea un fel copilaresc de-a fi, mi-a aduc aminte ce bucurie il cuprindea cu o saptamina inainte de Sfinta Marie. Cei saraci cu duhul sint fara de pacat in fata lui Dumnezeu, sint neimpliniti in fiinta, dar iubiti de Dumnezeu.

Acum ceva timp, in biserica, Lulu s-a asezat in spatele unei doamne cu un copil pe care il sorbea din ochi. Ii placeau copiii, gasea in ei aceeasi candoare care era si in el. Si zilele trecute, in biserica, o doamna a pus un trandafir rosu pe scaunul pe care statea mereu Lulu...“.

Cuie ascutite se infig in sicriul micut, un batrin plingind ca un copil se apleaca strimb peste Lulu: „Lulu, unde pleci, dragul tatii, ti-ar fi placut ceremonia, ca tie iti placeau ceremoniile...“. Peste copilul Lulu e aruncata, molatic, o pinza alba, laptoasa, care ii acopera iconita cu Fecioara.

In urma nu mai ramin decit petale ravasite de flori, catafalcul infasurat in negru, vaduvit de lumina luminarilor si de rosul snopilor de coroane, si groparii, care isi vizioneaza capturile foto.

S-a mutat in chirie

Se merge spre petecul de pamint care il va inveli pe Lulu, oamenii se insira ca un fir de ata neagra pe cararea cimitirului, ici-colo cite un scincet de copil mic, care nu a mai vazut niciodata atitea morminte la un loc, fringhii mari, albe, impletite ca serpi, imbratiseaza cu zgomot de celofan sicriul si il coboara in linistea pamintului.

O groapa mica, de 2 metri, 16 ore de dat cu tirnacopul, la marginea cimitirului, aproape de un zid de caramida. Panorama nu-i cine stie ce, dar lui Lulu nu i-a pasat oricum niciodata de panorame.

Lopetile arunca pamint, miini lacome se reped sa ajute, se imbulzesc, rotocoalele de pamint se lovesc surde de lemnul sicriului, un buchet de garoafe rosu-singe zboara inauntru. Lulu s-a mutat in chirie, in Eternitate, pretul e mai bun acolo si cursele cu troleul sint si mai frumoase.

Multimea se despica in pilcuri-pilcuri, parerile se iau de brat, pleopele strivesc sub ele frinturi de dragoste si bobi de roua, tristetea se sparge, e inlocuita de povestioare vesele cu Lulu, aerul incepe sa muste din nari, un avion spulbera tacerea mototolita a cimitirului, telefoanele mobile uitate pe „silent“ se deschid dintr-o data si incep sa sune vesele.

In urma ramine o cruce mult prea mare pentru Lulu, pe care cifre seci zgirie uitarea: „09.12.1951 - 06.11.2006“. Sub plapuma de pamint, Lulu viseaza.

"In 9 decembrie era ziua lui. Sintem sase frati, din care eu is cea mai mare. Trei fete, trei baieti, parintii nostri sint decedati. Vreau sa spun ca nu statea pe strazi, cum se zice, asa ii placea lui sa umble, nu avea rabdare sa steie pe acelasi loc. O facut infarct, era al treilea frate, dupa mine." - Elisabeta, sora lui Iosif "Lulu“ Covaci

"Un copil de comitet, asa era, nu cerceta, saru’ mina, era un copil de treaba, se plimba pe autobuze, cunostea toti soferii. Mergea la nunti, mai cinta pe acolo, mai povestea... Ultima data l-am vazut acum cinci-sase saptamini, saru’mina, l-am intilnit la biserica, a cumparat niste cruci.

Rau n-o facut, saru’ mina, eu il stiu prin Cluj cam din ‘65-’66, cam de atunci e prin Cluj." - Andrei Bolasz, gropar, 72 pe ani

"L-a iubit toata lumea, i-am dat o data 500 si a zis sa nu ii dau din astia bani marunti, sa ii dau una de aia verde, adica de 10.000. Vorbea gugulind cu copiii. Mai demult, nora-mea a venit din Canada si l-a rugat sa o lase sa ii faca poza, a lasat-o si a ris. Era din Aschileu, tata-so era politist." - Ecaterina Bucsar, pensionara