Subiectul desemnarii candidatului la postul de premier a revenit in dezbaterea publica, in urma unui interviu dat de dl Basescu. Acesta a reafirmat libertatea pe care o are presedintele statului de a face aceasta propunere daca in urma alegerilor niciun partid nu castiga peste jumatate din mandatele parlamentare, scrie Doc pe blogul sau.

Replica partidelor a venit prin dna Nicolai care a afirmat, vag, ca dl Basescu “lucreaza la limita Constitutiei”; si prin dl Diaconescu de la PSD care a afirmat, conform Mediafax, ca "seful statului are, constitutional, optiunea desemnarii premierului, in urma consultarii cu partidele intrate in Parlament, dar respectarea majoritatii parlamentare, in urma rezultatului alegerilor, este obligatorie".

Nu stiu cum citeste dl Diaconescu Constitutia, dar dupa logica simpla o “optiune obligatorie” reprezinta o contradictie de termeni. De fapt, daca ne uitam la textul Constitutiei, art. 103, acesta este foarte clar: daca niciun partid nu are mai mult de jumatate din parlament, presedintele desemneaza premierul consultandu-se cu toate partidele reprezentate acolo. Nu vad pe ce baza posibila s-ar putea deduce din acest text ca presedintele e obligat sa accepte o intelegere intre ele care sa dea majoritatea si persoana premierului decisa de aceasta intelegere. Sigur, asta e litera Constitutiei insa exista si un spirit al ei.

Exista un spirit al Constitutiei dincolo de litera acesteia, fara indoiala. Problema cu discutiile de acest gen este ca in numele lui ne sunt servite de fapt speculatiile salbatice ale politicianului sau jurnalistului care-l invoca. In mod normal, spiritul unei constitutii ar trebui sa insemne ceea ce vrea sa spuna legea fundamentala dincolo de ceea ce scrie in ea. In interpretarea partizana, “spiritul Constitutiei” inseamna ce ar vrea persoana in cauza sa spuna Constitutia, dincolo de ceea ce scrie in ea. Nu e un mod de a completa, preciza si a face efectiva legea fundamentala, asa cum ar trebui sa fie. Din contra, e un mod de a o face confuza, ineficace si irelevanta.

Da, putem vorbi de un spirit al Constitutiei care guverneaza propunerea de premier. Acesta se bazeaza pe o norma democratica fundamentala: vointa politica a electoratului trebuie respectata. Libertatea presedintelui de a desemna un premier se opreste la aceasta granita fixa. Constitutia nu-i poate da dreptul de a ignora votul popular, nici lui nici oricarei alte institutii. De altfel …nici nu o face! Nu exista vreun “spirit al Constitutiei” care sa-i contrazica litera. Nu vorbesc doar de acel articol general care spune ca suveranitatea apartine poporului. Ma refer chiar la acest proces de desemnare. Tocmai pe baza acestei norme e facuta diferenta intre cele doua cazuri: daca un partid are peste jumatate din mandate inseamna ca a primit la vot mandatul pentru viitoarea guvernare, iar actul presedintelui este pur formal. In schimb, daca nu suntem in situatia asta, presedintele – care este, la randul lui, ales direct – are dreptul de decizie politica.

Dar aceasta decizie nu este, cum e interpretata adesea, inclusiv de titular, “sa impuna premierul”. Nici vorba! Nu exista asa ceva in Constitutie. Singura decizie politica pe care o are Presedintele, singura alegere pe care o poate face este tocmai aceasta: intre a cauta o majoritate in parlamentul nou ales in sprijinul unui anumit premier… sau de a se reintoarce la votul electoral. Si nu se poate folosi de acest drept pentru a ajunge la acelasi rezultat, impunerea premierului preferat, caci nu are dreptul la dizolvari consecutive ale parlamentului. Presedintele poate impune un candidat de premier unui parlament fragmentat; insa nu-l poate impune si alegatorilor.

Sa insemne atunci ca dl Diaconescu are dreptate, cu toata aparenta contradictorie a afirmatiei sale? Nu. Dl Diaconescu spune ca presedintele e obligat sa respecte o majoritate parlamentara, dar afirmatia nu este sustinuta decat de speculatii asupra unui “spirit al Constitutiei” care i-ar contrazice litera. Obligatia constitutionala a presedintelui este de a respecta votul alegatorilor. Cele doua nu stau insa in opozitie, din contra, se pot si ar trebui conciliate: presedintele este obligat sa respecte majoritatea parlamentara daca aceasta a fost legitimata ca atare in alegeri.

De fapt aici e cheia problemei, ocolita permanent in dezbatere. Daca doua partide, PNL si PSD de exemplu, participa in alegeri propunand electoratului o guvernare comuna si programul lor, cu tot cu propunerea aceasta, este validat de peste jumatate din electorat, atunci mandatul primit de ele devine obligatoriu, inclusiv pentru presedinte. Nu trebuie sa avem o alianta formal constituita, doar o propunere clara si fara echivoc care sa le fie prezentata electorilor. Presedintele e obligat sa respecte tot ce a fost legitimat de votul electoral, inclusiv persoana premierului. Presedintele nu are niciun fel de obligatie sa respecte o intelegere post-electorala intre partide. Iar in aceasta situatie presedintele are doar posibilitatea de a cere partidelor sa faca acel pas esential pe care l-au omis: sa obtina legitimarea electorala.

Or, daca ne uitam pe exemplul dat mai sus, vedem ca suntem departe de a avea asa ceva. PNL, cel putin, nu da in niciun fel de inteles ca ar cere electoratului mandat pentru o viitoare guvernare cu PSD. Din contra, declaratiile liderilor sai merg in directia contrara. Dl. Cioroianu spune ca PSD este principalul inamic politic al partidului. Dl Pacuraru vorbeste despre vremurile bune ale Aliantei D.A. Dl. Antonescu, intr-o regretabila intoarcere cu 180 de grade, vorbeste acum despre cum i-ar placea mai mult o alianta cu PD-L(!).

Am vorbit de aceasta posibila alianta, pentru ca e de presupus ca e cea care ar merge impotriva intentiilor dlui Basescu. Dar si celelalte partide sunt departe de a propune ceva clar cand vine vorba de viitori parteneri de guvernare. In aceste conditii, cat timp partidele nu cer un mandat clar electoratului, au posibilitatea fie de a accepta premierul propus de presedintele, fie de a cere un mandat nou in alegeri anticipate.

Comenteaza pe blogul lui Doc.