Ascult de vreo săptămână ”Sarmalele Reci” în draci. Sunt fiert în ”Sarmalele Reci”. Sâmbăta trecută, ”Sarmalele Reci” și-au sărbătorit treizeciul, în Quantic. Și mi-am dat seama de felul în care intri ca tâmpitul într-un mecanism ironic, de retorică goală și-n care te simți superb. Muzica și textul rulează identic. Ca jocuri de puștani. Muzică și text te dilesc cu simplitatea lor, ca apoi să dansezi, să râzi năluc.
Priviți o asemenea joacă, pornind de la un joc de copil: ”Ana are mere, Gina are pere. George i le cere, Tase-i da o bere, Ana are... Ana are mere, Gina are pere.” Băi, iertați, dar e o tâmpenie! Dar așa de cantabilă, așa de neobișnuită. Te contaminezi, dansezi, nu?
Uite povestea puștanului universal
În ea intri, ea te ține înăuntrul ei. Are grijă de tine. Își râde de tine și are mare grijă de tine. Nu? Ce spune cântecul? Că se joacă hoții și vardiștii, mascații. Jocile se fac în fața blocului, acasă la Dana de la șase. Cum? Da, Dana ea e singură acasă. Și tu ai trăit la bloc și ai cunoscut o Dana, o Sanda, o Violeta. Așa de mișto spus, pentru că te apucă: bă, dar am pățit-o și eu!
Avem aici un joc erotic, infinit jucat de generații, simplificat până la rafinare.
E un mecanism tâmpit, o poveste de dragoste puberă, nevinovată. Versurile adună toată retorica goală a situațiilor de același fel. Recunoști și te recunoști. Povestea este despre libertatea nesăbuită de a trăi la infinit același joc, acela atât de dorit de a fi singuri acasă. Ascultați, versurile-muzica au dinții cariați de mecanică goală, muzica e de copil cu cuburile, dar, vai ce înșelătorie, vai ce dulce alint. Versuri și muzică te-ntorc în copilărirea puștiului universal.
Și vrei să fii acolo mereu pentru că-ți amintești de o Dana, de o Aurica, de o Ileană din cartierul tău care a dat o petrecere și ai fost acolo sau ai visat să fii acolo.
Muzica și versurile sunt ca-n cercurile dantești. Te reinițiază să regăsești calvarul. Oh, cât de simpatic e spus adevărul că nu trăim nimic nou sub stele. Știi, e aia, lasă-mă cu ce-au trăit alții, eu mă inițiez în amor acum. Nu-mi strica cheful: ”Stam ascunsi si e haios Sa le vezi de la pulpe in jos. Una le-are groase Alta - numai oase Sa ghicesti nu-i usor Care-i Dana Care-i Diana Si-auzi ca un inger in zbor.” Și e mișto cum sunt văzuți puștanii de sus, de un înger. Ce-i cu îngerul ăsta? Dar cum să uiți încântările despre dragoste ale Sarmalelor: ”Telefonul nu mai sună” sunt furnicăturile aceluiași puștan universal, așteptând telefonul împăcării. Câți dintre noi n-au trăit asta?
Ascultați! E incredibil cât de simplu e. Versurile aici folosesc același mecanism ”domle, toată lumea a trăit la fel”.
E imaginarul ăla comun de dragoste. E plin de versuri tocite de valoare, dar ele intră într-un joc cinic și tandru în același timp. E o neclintită forță a locurilor comune care te aruncă în propriile tale ape tulburi. E o capcană: ”Ti-amintesti de vremea-n care Erai doar tu si ea, Ti-amintesti cind ea era Iubita ta. Ti-amintesti cind era soare Pentru voi stralucea. Ti-amintesti cind v-ati jurat ca Voi nu va veti desparti vreodata.” Nu vi se pare atât de banal? Da, e decorul cel mai simplu al iubirii. “Sarmalele reci” se joacă însă cu invizibilul, cu adâncimile sufletului. E capcana care ți-o întinde cineva ca tu să te răzvrătești, să fii liber. Cuvintele sunt invocații ale unei lovituri în plex. Ciocnirea cu banalitatea fermecătoare a iubirii te aruncă-n nostalgie, în tandrețe, în regret. Ești capturat. Muzica și versurile te strangulează în neliniști cum altele nu-s. ”Sarmalele reci” au portrete memorabile de fete care fac furori ducând gunoiul sau sunt preocupate de tantra. Memorabilă e ”Violeta” care face un gest simplu, cretin: duce găleata la gunoi. Mamă, ce mișto e! Pentru noi puștanii visăm la Violeta care se apleacă pe pubela de gunoi, gâturile ni se lungesc. ”Violeta” e o minune!
Cine a mai văzut asociere între femeia visurilor și dusul gunoiului. Și dansezi și creierul se tâmpește = se contaminează. Și mamă ce linie melodică, pe jazz! Apoi, ”Tatiana” care face tantra!
I-auzi ce-mi face Tatiana:
”E foarte generoasa si se dedica tuturor, ea face tantra cu profesorul tantra cu initiatul tantra cu-ncepatorul tantra cu avansatul tantra la cald tantra la frig tantra cu Mario tantra cu Grig tantra cu vecinul de etaj cu-n instalator si cu-n postas cu-n predicator ba chiar cu doi si cu baietii de la gunoi !!!” Doamne, ce sugestiv e cântecul. E un cântec generos, ca Tatiana. Pe același mecanism de retorică goală “Sarmalele reci” au câte un cântec pentru multe din hemoragiile noastre politice, postrevoluționare. Uite cum, după Piața Universității, gașca idealiștilor s-a destrămat, ”Gașca de la bloc”:
Fugile din România, convertirile profesionale sunt delicioase.
Uite așa, în ritm de rock, odată cu plecarea găștii de la bloc, s-au dus dracului orice criterii în lumea noastră românească. “Țara te vrea prost!”
Logic, ”Nicu Ceaușescu președinte” conduce și azi România. Chiar dacă el se numește Ciolacu, Iohannis sau Ciucă, această armată de capete seci:
Dar fără doar și poate, drama omului simplu are minunile ei. Ascultați ”Domnu’ Popa”. E și Popa o comoară.
E poveste de Crăciun, cum n-are alta România, frate!
Avem moșu’ care a luat pensia și o zi - ntreagă a umblat după cadouri și brad. A așteptat la ITB și n-a venit niciun tramvai. A luat-o pe jos. “Apoi, a pornit la pas, exprimându-se cam inestetic.” Și e gata să fie prădat de nenorociții de hoți. De niște pârliți. E o umbră. E un isteric. E un moș. Și acum apare balamucul. Hoțul confundă moșul cu Moș Crăciunul. Și ca-ntr-un miracol de Crăciun, hoțul se retrage plin de prejudecăți: nu-l pot fura pe Moș Crăciun că o să fiu blestemat. Minunată rezolvare! Unul dintre cele mai grozave cântece românești de Crăciun! Doamne, repet, și muzica. Un joc mecanic, de marionetă a vieții. Domnu’ Popa scapă pentru că e confundat cu Moș Crăciun. Și acest “Domn Popa” cu expresia “Apoi, a pornit la pas, exprimându-se cam inestetic” arată jocul secund.
Fiecare cântec are câte o asemenea cheie. O superironie.
Ce-i cu asta? “Violeta” se apleacă pe marginea gheenei. Gașca de la bloc are “Câte petreceri, câte concerte de rooock, unde or fi?”. Dar, “îngerul”, teribilistul înger care privește “Ana are mere”. Sunt cuvinte cheie care arată, ce simplu!, că ceea ce ascultăm, cântâm nu e doar puștism, nu, e o coborâre în Infernul nostru de fiecare zi. E ca la Dante. Ești luat de mână ca un avariat ce ești, pentru că ai pierdut, Doamne, câte ai pierdut, și cobori în Infernul personal, cu Zoli, Emil, Florin, Iordache și ceilalți sarmaliști. În lumea de blocuri, de jocuri, de păreri, năzăriri, nostalgii. Ce tare e viața asta cu “Sarmalele reci”! Băi, au trecut 30 de ani din viața asta mișto. Cine se mai duce în cele două camere din “Ana are mere”? Cum cine? Fiecare-și dorește asta! Suntem ditamai măgădanii, cu minți de puștani. Suntem în capcana magică a “Sarmalelor reci”. De ce? Că suntem Maniaci
Cum să ai sufletul sărac? Lumea rea are sufletul sărac. Eu sunt maniac după “Sarmalele reci”. Căci “nu am bani de discoteci / Nici la cinispe si nici la douazeci /Discoteca-i naspa Cand m-asteapta gasca/Sa ne bestializam / Vodca motorola/O purcea de cola/P-orma mai vedem.”
2
3
