Sa ne înţelegem de la bun început – nu am nimic cu serviciile sociale oferite de biserică. Am făcut, pe vremea studenţiei, vreo 2 ani de voluntariat la o biserica din cartierul Titan care oferea în week-end, în turnul de lemn al bisericii, meditaţii pentru copiii cu dizabilităţi sau dificultăţi de învăţare. A fost o iniţiativă admirabilă din partea acelei biserici şi încurajez toate instituţiile de cult din România sa îi urmeze exemplul. Dar se impun câteva precizări: iniţiativa din cadrul respectivei biserici se baza în principal pe eforturile voluntarilor, iar sumele de bani investite erau relativ modeste. Mai mult decât atât, tot ce făcea biserica respectivă era făcut cu bani din surse private sau bani de la enoriaşi, şi nu din bani publici, cum doreşte să facă Guvernul Boc prin noua lege privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale.
Caritate etatizată sau dragoste cu forţa
Legea, care cel mai probabil va fi promulgată fără complicaţii de către preşedinte, este încă o etapă a ofensivei îndreptate împotriva statului social şi care urmăreşte instaurarea statului minimal. Unul din mecanismele invocate în favoarea acestei legi, pe care l-am auzit cu mult înainte ca legea să fie promulgată, este acela că statul are un mecanism prea greoi şi birocrat pentru a putea gestiona eficient fondurile destinate protecţiei sociale. Prin urmare, procesul trebuie descentralizat şi lăsat în seama comunităţilor locale, care îşi cunosc mai bine atât nevoile, cât şi beneficiarii. Dar atunci, mă întreb eu, dacă statul este un mecanism atât de depăşit şi disfuncţional, de ce e nevoie de un proces centralizat, prin intermediul unei autorităţi contractante, de alocare a acestora? Dacă aparatul statal este anacronic şi debil, de ce ne folosim de el pentru a colecta banii contribuabililor şi apoi pentru a-i distribui? Toata povestea asta cu descentralizarea serviciilor sociale, cu transferul unei părţi a acestora către organizaţiile religioase ale comunităţilor locale mi se pare un amestec bizar de etatism aproape absolutist, machiat în culorile trendy ale „subsidiarităţii” şi altor cuvinte extrase din arsenalul limbii de lemn, ambele aghesmuite cu niscaiva „spiritualitate”, aşa cum şede bine într-o ţară în care un bun român e musai un bun creştin.
Or, esenţa carităţii, din punct de vedere moral, este exercitarea ei neconstrânsă, în condiţii de libertate, precum şi caracterul voluntar al actului. Ce fel de caritate e aceea care nu se bazează pe un gest liber consimţit al persoanei, ci pe o taxă încasată volens nolens si apoi direcţionată către cine cred alţii de cuviinţă, fără ca eu să îmi fi dat consimţământul? În unele state ca Germania există o taxă pe enoriaş, pe care statul o încasează şi apoi o distribuie către cultul de care contribuitorul aparţine. Forma de gestionare este publică, dar contribuţia este voluntară, ea se bazează pe apartenenţa la un cult, iar un individ se poate sustrage acestei taxe dacă îşi declară retragerea din cultul respectiv. Varianta românească, în care se doreşte practicarea carităţii pe bani publici este un soi de dragoste cu forţa, în care eu ca şi cetăţean sunt „violat” de către statul ce mă forţează să înfăptuiesc un act împotriva voinţei mele.
Citete tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
