Cine ar fi crezut la inceputul anilor 90 ca invatamantul romanesc va fi campion al rezistentei la reforma, candidat la pozitia de cel mai neperformant si corupt sector al societatii romanesti? Cine ar fi crezut ca tot capitalul uman si intelectual de mare calitate care, datorita distorsiunilor de repartitie a fortei de munca in sistemului socialist, ajunsese sa se acumuleze in cancelariile scolilor si liceelor, va ajunge sa fie in buna parte irosit fara folos?

Cine ar fi zis, privind la patura sociala tehnica si intelectuala, ce in anii ‘80 devora in tiraje de zeci de mii de exemplare orice publicatie de calitate ce trecea cenzura, ca in anul 2010, Romania nu va avea nici o prezenta in topul universitatilor performante din Europa? Cine credea ca vom asista la un exod al competentelor ce va atinge atat generatiile pre- cat si post-decembriste si ca profesionistii ramasi acasa vor fi marginalizati si emasculati intr-o maree a mediocritatilor si oportunistilor? Puteai imagina multe in acei ani de nou inceput, dar nu si scenariul pe care-l traim acum - cu tot ceea ce inseamna el pentru viitorul Romaniei.

O problema serioasa

Urmatoarele argumente, auzite de la Dan Tapalaga, si reformulate de autorul de fata, par sa dea masura gravitatii problemei. Ideea centrala este ca, incet dar sigur, rezervorul de specialisti romani, in tara, seaca. Tot mai multi specialisti se formeaza, raman sau pleaca in strainatate. In tara, capitalul uman de varf nu isi mai poate asigura rata de inlocuire in tot mai multe domenii.

In eterna lupta intre profesionism si adversarii sai, miza este pana la urma cantitativa: Care din cele doua parti atinge o anume masa critica in raport cu cealalta. In cazul nostru, numerele mari incep sa se faca simtite. In tara, profesionistii, in toate domeniile, devin o minoritate tot mai vulnerabila.

Nu ar trebui sa fie o surpriza. Se stie ca oamenii de prima mana aduc langa ei oameni de prima mana, iar cei de mana a doua aduc oameni de mana a treia. Cu cat mai multe locuri in sistem sunt ocupate de oameni de mana a doua, cu atat mai mult scad standardele de competenta in sistem.

Romania se destructureaza treptat, neglijandu-si nu doar calitatea capitalului uman, ci si patura sociala si sistemul institutional responsabile de formarea acestuia. Iar erodarea calitatii capitalului uman si erodarea capacitatior de a-l forma au efecte in lant. Administrarea aparatului de stat, mass media si sectorul privat sufera in mod automat. Inca nu de dam seama, dar in timp, efectele acestui fenomen vor fi devastatoare.

Insasi structura de rezistenta a statului roman este pusa sub semnul intrebarii. Sa nu ne amagim: Stim bine ca in secolul 21 forta unei natiuni este data nu de resursele ei naturale sau cursurile de fitness sau modeling, ci de resursele intelectuale si tehnice, adica de calitatea scolilor ce pregatesc capitalul uman si de performanta universitatilor si centrelor de cercetare care administreaza capitalul intelectual.

Solutia problemei

Intr-o discutie cu Dan Tapalaga, am admis ca analiza de mai sus, impartasita de tot mai multi dintre cunoscutii nostri, este convingatoare. Analiza ramane insa doar o analiza. Intrebarea este ce solutii avem? Sa privim asadar la cateva ecouri la aceasta intrebare, asa cum se contureaza ele in mintea autorulu de fata.

Primul lucru ce vine in minte este declansarea unui demers la nivel guvernamental. Un proiect, o organizatie etc. dedicate repatrierii sau mentinerii acasa a competentelor profesionale si intelectuale romanesti. Al doilea lucru ce vine in minte este ca parca am mai avut parte de astfel de initiative lansate cu pompa sub alte guverne?! Rezultatul: zero. Deci?!

Sa zicem insa ca trecem cu vederea aceste precedente nefericite. Poate ca esecul lor a fost o chestiune de management defectuos. Lipsa de viziune si legimitate. Intrebare: cine ar avea capacitatea manageriala si autoritatea intelectuala sa coordoneze un asemena demers?

Primul lucru care-i vine in minte autorului de fata este: Cine altul decat Dragos Paul Aligica – o persoana ce cunoaste relativ bine drumurile diasporei si care poate sa mai deschida, ici si colo, unele usi in lumea politica si intelectuala de la Bucuresti. Al doilea lucru ce-i vine in minte este ca totul ar fi minunat daca acest Aligica nu ar fi una si aceeasi persona cu tipul care incearca de ani de zile, fara succes, sa obtina dreptul de a preda in perioadele pe care le petrece anual in tara, sau de a avea cativa doctoranzi la Bucuresti. Acest insucces avand loc, nota bene, in ciuda credentialelor sale occidentale si a contactelor acasa la varf, entuziasmul initial scade considerabil.

Serios vorbind: Cum sa-ti permiti sa spui tinerilor absolventi, rupti de tara de ani de zile, fragili economic, lipsiti de suport social si stresati in fata marilor decizii de cariera pe care trebuie sa le ia, «vino inapoi, ca sunt mandatat de guvern sa-ti spun ca totul va fi bine» cand vezi bine ca tu insuti (adica cineva care se bucura – pe drept sau pe nedrept - de oarecare recunoastere profesionala si sustinere politica) te dovedesti incapabil sa te insertezi in sistemul romanesc de invatamant superior, la suprafata caruia aluneci mereu, ca apa pe gasca?

Problema solutiilor

Sa zicem insa ca trecem si peste aceasta problema. Cum ar arata demersul mai departe? Sa vedem. Am face un inventar al specialistilor. I-am contacta si le-am spune ca au fost inventariati. Ei s-ar bucura, simtindu-se in sfarsit utili. Ne-am bucura si noi de bucuria lor. Apoi ?

Apoi am face intalniri cu ei. Mici conferinte itinerante. Londra, Paris, Dallas samd. Ce le spunem la intalnirile respective ? In esenta ca noi, guvernul, reprezentand poporul roman, suntem bine intentionati. Facem poze impreuna. Cantam « Ciobanas cu 300 de oi ». Citim un mesaj al Premierului din care reiese ca noi, guvernul, suntem bine intentionati.

Dupa o vreme facem un mare congres la Bucuresti. Un sobor de preoti binecuvanteaza adunarea. Premierul insusi citeste un material la tribuna din care reiese ca ca noi, guvernul, reprezentand poporul roman, suntem bine intentionati si ca poporul roman este aici de mii de ani. Tinem discursuri patriotice. Facem poze. Santajam sentimental: Datoria sfanta fata de tara, Spiru Haret, Nadia Comaneci etc. Citim un mesaj al Presedinteului din care reiese ca poporul roman este bine intentionat.

Dar, in final, ce poti obtine de la un astfel de eveniment? Poate ceva PR pentru guvern. Asta daca nu iese scandal datorita celor jigniti ca nu au fost invitati si care circula pe internet o scrisoare de demascatoare. Sau daca Premierul nu intarzie nepermis de mult - pe motiv de intalnire cu liga confederatiei blocului federatiei sindicatelor din invatamant - dand programul peste cap.

Un blocaj real

Sa zicem ca trecem si peste asta si sa zicem ca stabilim o linie de comunicatie si oarecare incredere intre cele doua parti. Ce faci mai departe ? Oamenii au nevoie de certitudini, de lucruri concrete. Ce le vei oferi ? Si aici intram intr-un blocaj real. Stim cum arata o oferta de la o universitate sau corporatie ocidentala. Competitia pe piata libera a competentelor vorbeste in termeni clari si lipsiti de echivoc. Ce oferim insa noi, in minunatul nostru program de repatriere ?! Scutiri de impozite si abonament la Jstor pe trei ani!? Locuri in administratia de stat de unde vor fi dati afara dupa primele alegeri ? Catedre universitare in facultati muribunde financiar? Sa fim seriosi.

Revenim astfel de unde am plecat. Nu pare ca am gasit o solutie credibila la intrebarea cum poti sa ii determini pe acesti oameni sa faca un pas de viata si de cariera atat de riscant. Si pana la urma, poate ca nici nu trebuie sa fim surprinsi. Fapt este ca am reusit sa creem in tara un sistem profund disfunctional. Reprezentantii sai, autoritatile publice, nu au ce oferi si nu au credibilitate cand ofera ceva. Lucrurile sunt simple. Daca am avea un sistem functional – sosele bune, strazi curate, functionari necorupti, universitati deschise competitiei, mass-media decente – oamenii nostri nu ar mai pleca. Iar cei plecati ar veni singuri, fara programe guvernamentale de repatriere.

Concluzii si intrebari

Asadar, se pare ca suntem confruntati cu un cerc vicios. Pierdem resurse umane si irosim competente pentru ca sistemul este disfunctional, iar sistemul este disfunctional pentru ca pierdem resurse umane si irosim competente. O situatie amuzanta daca n-ar fi tragica.

Este evident ca ne indreptam spre o concluzie pesimista. Dar autorul de fata recunoaste ca se afla in fata unui blocaj de imaginatie. Din varii motive, el nu este capabil sa imagineze o solutie realista si in acelasi timp optimista. Incearca, dar nu reuseste sa identifice nimic plauzibil. Altceva decat ideea ca poporul roman este aici de mii de ani si ca va supravietui el cumva pentru ca Dumnezeu este roman.

Iata de ce acest text se opreste pe aceasta nota si se intoarce spre cititorii sai, intreband: Este posibil sa rupem cercul vicios? Si daca da, cum? Cum ar arata un proiect fezabil? Cum ar arata un proiect ce ar putea avea sanse de succes? Nu sunt intrebari retorice.