Despre scoala si corectitudinea politica

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 24 octombrie 2017, 6:37 Actualitate | Opinii

Doamna Cristina Tunegaru, profesoară de Limba şi Literatura Română şi om ce încearcă deoptrivă să gândească rosturile şcolii şi să facă ceva acolo unde se află, a aruncat zilele trecute (încă) un pavé dans la mare, declarând că nu va aborda – la clasă – lucrări precum “Baltagul” lui Mihail Sadoveanu sau “Mara” lui Ioan Slavici, deoarece acestea conţin (între altele) pasaje explicite de descriere a unor scene de violenţă domestică, ce riscă să-i şocheze (sau să-i influenţeze negativ) pe elevii dânsei. Deşi am citit de mai multe ori – şi din diverse raţiuni – scrierile respective, mărturisesc că, până nu am parcurs pasajele postate de d-na Tunegaru, nu mi-am amintit secvenţele cu pricina. S-ar putea ca, în logica dânsei, tocmai asa să şi fie problema: considerăm agresarea femeii de către bărbat în spaţiul casnic un lucru atât de banal, încât nici măcar nu-l mai înregistrăm. O ştim bine: cine spune “tradiţie” nu spune neapărat ţărani rumeni, îmbrăcaţi în ii şi bundiţe, mergând zâmbitori la Biserică şi psalmodiind colinde. Lumea noastră “tradiţională” e foarte diferită de această image d’Épinal: d-l Constantin Bărbulescu ne-a arătat recent o altă faţă a ei (asupra căreia s-au aplecat, în interbelic şi Pompei Samarian sau Gheorghe Banu): aceea alcătuită din sărăcie, mizerie, foame, boli de tot soiul, lipsa educaţiei şi a oricărui sistem social. Dacă le adăugăm şi exploatarea brutală la care – până foarte recent – au fost supuşi ţăranii (de toate puterile locului), vom înţelege uşor că – în termeni contemporani – “gradul de insatisfacţie” al acelor oameni tindea către cote maximale. Aşa se explică, de pildă, alcoolismul (cronic în satele noastre) – ca evadare dintr-un real apăsător – şi, nu mai puţin, violenţa endemică, ale cărei victime erau cei mai lipsiţi de apărare. Marele merit al lui Slavici şi al lui Sadoveanu este acela că, făcând literatură – şi focalizându-se pe pătura relativ înstărită a lumii rurale – nu edulcorează această (tristă) realitate. Şi dacă tot vorbim de “tradiţie”, să mai amintim şi faptul că în vechiul drept românesc – care, în fapt era unul regional, bizantino-slav – “dreptul” bărbatului de a-şi sancţiona nevasta era codificat în mod explicit.

Întrebarea este, desigur, să vorbim sau să nu vorbim despre aceste lucruri? Şi cui – şi când – să-i vorbim? Cel puţin un lucru îl ştim cu certitudine: nu e o întrebare nouă – pe vremea lui, acum 2400 de ani, o formulează şi Platon, în Partea a II-a a “Republicii”, acolo unde se referă la educaţia gardienilor cetăţii ideale. Nici pe vremea lui Platon lucrurile nu erau cu totul limpezi, de vreme ce filosoful cerea “revizuirea” miturilor homerice pentru uzul învăţăceilor. Într-adevăr mitologia greacă abundă de secvenţe de harassement ale zeilor la adresa muritoarelor, de crize de gelozie (uneori urmate de pedepse), de incesturi şi de violenţe greu suportabile. În viziunea gânditorului, care se raporta la mit din perspectiva rolului său formativ asupra tinerilor, corpusul tradiţiei poetice greceşti se cerea epurat, iar cei care-l perpetuau selectaţi cu grijă. În zilele noastre această injoncţiune a lui Platon e considerată a fi un reper al voinţei de cenzură şi ea-l situează, la nivelul unui anumit mental public, pe filosof printre duşmanii “societăţii deschise”. Şi totuşi, gândul lui era deopotrivă onest şi serios: e pertinent să le oferim realitatea aşa cum e ea copiilor, care nu au încă suficient discernământ pentru a se orienta în cuprinsul ei? În definitiv, lumea veche era o lume presărată cu rituri de trecere, ce marcau pasajul de o vârstă la alta, de la o responsabilitate la alta, de la un grad de acces la misterul lumii la altul. Platon are dreptate, dar în logica lui, care vede în copil – să nu uităm, luat din sânul familiei şi crescut “la comun” – un viitor cetăţean al oraşului ideal. De aceea mintea şi sensibilitatea lui sunt văzute ca nişte foi albe, pe care se aştern episoadele remarcabile ale vieţii urbei, care-l vor inspira, adult fiind, în activitatea sa în slujba colectivităţii. Într-un anume sens, copilul la care se referă Platon, trebuie “programat” să urmeze realizarea unui anumit tip de bine, iar programa a ceea ce-i va fi dat să înveţe trebuie să respecte acest pattern social. E bine? E rău? Cert e faptul că atât şcoala născută în umbra Bisericii din sat, cât şi instituţia modernă s-au străduit să-i insufle copilului un anumit set de idealuri conforme cu ceea ce s-a înţeles, în fiecare etapă a istoriei, prin cetăţenie şi valorile civice. Cenzura platonică trimite (şi în cazul gânditorului, în mod explicit) la un model identitar construit conform unor idealuri pe care societatea le asumă la un moment dat. Ne amintim de ce reacţie a beneficiat în societatea noastră apariţiei sintagmei “construcţia identităţii naţionale” – uzuală în studiile istorice occidentale. (Se cuvine să menţionăm cărţile d-nei Mirela – Luminiţa Murgescu – “Între ‘bunul creştin’ şi ‘bravul român’” şi “Istoria din ghiozdan” – care ne oferă o admirabilă panoramă a genezei cadrelor identitare româneşti, multe valabile şi astăzi, la începuturile modernităţii noastre.) Nimic nu exclude canonul literar al şcolii din acest proces. Dimpotrivă, deopotrivă selecţia şi lectura textelor e influenţată de reperele istorice la care ne raportăm şi, în acelaşi timp, de înţelegerea de sine pe care o face cu putinţă această raportare. Aşa că, da, d-na Tunegaru are, în felul dânsei, dreptate: violenţa domestică e – şi a fost tot tot timpul – acolo, în text. Însă doar acum o vedem, dat fiind că doar acum am dobândit – unii, nu toţi – sensibilitatea faţă de o asemenea problemă.

Pe de altă parte, faptul că – în sfârşit – vedem lucrurile acestea ne autorizează să operăm o cenzură, în amonte, a întregii literaturi (sau istorii) pentru a o adapta – în chip explicit – sensibilităţilor momentului? Acolo unde aceste probleme s-au formulat şi s-au dezbătut (în speţă în Statele Unite), s-a observat că extinderea acestei viziuni epuratoare la scara istoriei (literare sau efective), nu face nimic altceva decât 1) să reducă totul – istoria şi/sau literatura – la o poveste de care-pe-care (în speţă de luptă pentru putere şi de dominaţie) care, asumată, nu lasă în urmă decât complexe de vinovăţie şi revendicări victimare, 2) că acest tip de lectură suspendă valoarea culturală şi pe cea artistică în numele unei lecturi – sau, mai curând, deconstrucţii – apăsat sociale (mai mult sau mai puţin în cheie marxistă) şi 3) că ceea ce rezultă la capătul acestor operaţii seamănă mai puţin a istorie sau literatură universală şi mai mult a o multitudune de istorii/literaturi ale diverselor minorităţi, care nu se mai întâlnesc şi care aspiră fiecare la hegemonie (mai ales pe teren instituţional), pe modelul “marii culturi” detronate. Rescrierea istoriei pe măsura bunelor intenţii – în particular în varianta lor maximală – ale prezentului nu clarifică prea mult trecutul şi nici nu face mai inteligibil timpul ce ni s-a dat, pentru că reduce totul la un maniheism facil şi anistoric în simplitatea lui utopică. Iar a ridica peste tot baricade, hipostaziind lupta (de clasă, de rasă, de gen), nu favorizează în nici un fel acel sine ira et studio care a fost deviza dintotdeauna a autenticului scholarship. Fireşte, nici istoricul obişnuit, nici cel literar nu trăiesc în afara lumii, pentru a revendica o obiectivitate absolută, însă ceea ce defineşte calitatea lor de oameni de ştiinţă nu e pasionalitatea unui angajament, ci tentativa de a da o dimensiune universal umană problematicii studiate. Se va putea obiecta: dar acest “universal uman” nu e şi el tot un construct istoric (şi încă unul marcat de ideologia omului alb, european, bărbat şi creştin)? Ba da, mai ales pentru noi – cei ce l-am asimilat prin intermediul umanioarelor clasice. Şi totuşi, dacă spunem acest lucru, nu epuizăm umanul: dovada cea mai bună e aceea că un african simte tragicul unei piese de Shakespeare, tot aşa cum un japonez se emoţionează ascultând muzica lui Mozart. (Şi, reciproc, noi – europenii – putem fi atinşi în adâncul nostru de muzica africană sau de teatrul japonez.) Faptul de a-i explica unui non-european că dramaturgia marelui Will sau muzica lui Amadeus sunt “efecte de suprastructură” ce manifestă un anumit tip de dominaţie (de clasă, rasă sau gen) – chiar dacă, punctual, poate numi ceva adevărat – nu epuizează în nici un fel ceea ce omul în cauză simte în piesă sau în muzică. Ceea ce e problematic în noile interpretări – asociate corectitudinii politice – e un vechi păcat, binecunoscut dintotdeauna: acela de a asimila partea întregului. Da, ceea ce ţine de o anumită calibrare a culturii pe modelele timpului său e prezent în fiecare operă la care ne raportăm. Şi iarăşi da, faptul de a pune în evidenţă aceste lucruri şi de a le arăta, acolo unde e cazul, partea problematică sau neplăcută, e întru totul legitim. Însă a reduce o operă – oricare ar fi ea – doar la aceste lucruri e ca şi cum am vedea din lucrările lui Shakespeare sau Mozart doar granulaţia hârtiei sau tipul de cerneală cu care au fost scrise. Orice operă culturală e ceea ce a investit autorul ei în ea, e reflexul lumii în carea a fost creată, e o întrebare ce ne interpelează personal şi e ceea ce succesive generaţii au citit într-însa. A o reduce strict la dimensiunea socială (sau economică) – şi a o lectura pe aceasta din urmă doar în termeni de putere – nu face decât să ofere o variantă monocromă a ceea e colorat foarte divers şi, în ultimă instanţă (recurbând perspectiva) să arate cât suntem noi în stare să vedem din împlinirile trecutului pe care-l moştenim.

Tot în timpul – din ce în ce mai condensat – în care d-na Tunegaru îşi formula obiecţiile la adresa clasicilor, d-na Adela Stan, profesoară la Colegiul Naţional “Mihai Viteazul” din Turda s-a ales cu o sancţiune (sub forma unei admonestări) din partea Consiliului de Administraţie al şcolii la care lucrează, la reclamaţia unui părinte indignat de faptul că – pentru a înţelege mai bine simbolismul – profesoara le-a indicat elevilor să se uite la filmul “Total Eclipse”. În film se face referire la relaţia lui Arthur Rimbaud cu Paul Verlaine – care e un fapt istoric – şi părintele în cauză s-a trezit oripilat de faptul că fiul lui, de 16 ani, e expus unor secvenţe de natură homoerotică. Această grijă paternă ne aminteşte de episodul petrecut, nu cu mult timp în urmă, în cursul vizitei Preşedintelui iranian la Roma, când câteva nuduri clasice au fost ambalate discret, pentru a menaja sensibilităţile înaltului oaspete. Şi într-un caz, şi în celălalt, ni se cere ca – din raţiuni culturale (mai exact, religioase) – să epurăm moştenirea trecutului de tot ceea ce nu corespunde unei anumite logici sau preferinţe. Aici putem vedea – cât se poate de clar – în ce măsură ceea ce noi numim “tradiţional” e, în ultimă instanţă, tot un construct cultural. Şi dragostea (cu năbădăi) dintre Rimbaud şi Verlaine şi nudurile clasice (greco-romane, renascentiste sau de secol XIX) aparţin, deopotrivă, trecutului de la care ne revendicăm (şi nu doar noi, europenii, ci – prin extensia modernităţii – toate culturile lumii). Fireşte, nu e necesar să avem cu toţii aceeaşi atitudine faţă de aceste lucruri – şi de multe altele – însă de la precizarea atitudinii (care poate fi foarte bine una de distanţă sau de contestare a anumitor aspecte) la negarea unor date ce ni s-au transmis e cale lungă (şi nu tocmai lineară). Iconoclasmul, care vrea să distrugă trecutul (sau o parte a lui) în numele unui purism pe care-l va întruchipa viitorul, nu ne întoarce la tradiţie ci, dimpotrivă, e o negare a tradiţiei. Tot aşa cum Iluminismul şi-a propus să construiască, de la zero, o lume bazată pe raţiune, purismele de tot soiul îşi propun să edifice lumi la baza cărora se află doar voinţa călăuzită de pasiuni radicale. Cum, în scurt timp, vom pomeni centenarul Revoluţiei din Octombrie, n-ar strica să medităm şi asupra purismului – şi a puritanismului – comunismului pasional şi a consecinţelor lui la scară socială.

Dar s-ar putea ca în cazul părintelui de la Turda – la fel ca, într-o anumită măsură, în cazul d-nei Tunegaru – să mai fie ceva în joc: o anumită viziune a copilăriei, ca vârstă idilică, în care cel mic trebuie ocrotit, protejat şi ferit de aerul rece al vieţii de adult. Hannah Arendt observa, încă din anii ’60, această tendinţă în America: vărsta copilăriei – extinsă şi la adolescenţă – tindea să se autonomizeze şi să-l ţină pe tânăr în captivitatea unei logici infantile, în care nu mai contează decât jocul şi satisfacţia de moment (şi în care anumite sectoare economice şi-au găsit imediat debuşeul). Or, dacă ne întoarcem la tradiţie – europeană sau nu – vom vedea că perioadele de început ale vieţii sunt înţelese tocmai ca etape spre maturitate. Copilul, văzut ca adult în miniatură, e în situaţia de a deprinde – pas cu pas – regulile lumii în care e chemat a-şi da măsura. Menirea riturilor de iniţiere pe care le-am amintit era tocmai aceea de a-l introduce într-o lume care e aşa cum e, cu bunele şi cu relele ei şi în care i se solicită nu doar fapta (pentru a împlini mai departe curgerea timpului), ci şi discernământul (pentru a rezista răului şi a întrupa într-o mai mare măsură binele). Forţa mitului, a literaturii religioase şi a marii literaturi universale vine tocmai din faptul că nu escamotează nici un aspect al realului, ci, dimpotrivă, ne descrie lumea aşa cum e şi aşa cum va trebui s-o înfruntăm: violentă, crudă şi nedreaptă. Mai mult, această descriere – deopotrivă realistă şi plastică – a relelor pe care le avem de înfruntat are menirea de a ne arăta că acestea se află şi în noi şi că faptul de a le rezista înseamnă, în primul rând, a lupta cu noi înşine. Literatura, în ceea ce-o priveşte, nu e o complicată structură de figuri de stil şi de reguli narative, ci o oglindă a umanului menită a ne face vizibile şi acele lucruri pe care preocupările cotidiene şi fuga zilelor ni le ascund. O generaţie după Platon, Aristotel spunea (în “Poetica”) că tocmai mila şi groaza pe care ni le stârnesc lucrurile cumplite văzute pe scenă sunt în măsură să ne disloce din indiferenţa preocupărilor zilnice şi să ne întoarcă – cu o altă înţelegere – asupra rosturilor noastre şi ale lumii. Faptul de a vedea răul nu e un motiv de înrăire, ci – dimpotrivă – o ocazie de a-i înţelege resorturile şi de a-i rezista mai eficient, în adâncul nostru. Aşadar, nu evaziunea în lumi imaginare (în care conflictul dintre bine şi rău e redus la un basm cu happy end), ci o formă de cunoaştere adecvată – deopotrivă distanţei şi empatiei – a lumii e ceea ce ne oferă adevărata literatură.

E drept, toate acestea aveau un înţeles destul de limpede într-o lume în care viaţa însăşi era gândită ca o permanentă luptă şi în care caracterul omului se verifica adesea, prin decizii care antrenau o responsabilitate acută. Dar se mai potrivesc aceste exigenţe copiilor de astăzi şi felului în care-i creştem noi (deopotrivă părinţi şi profesori)? De multe ori am impresia că acum cei mici sunt învăţaţi că lumea e un enorm supermarket prin care ei se plimbă, ca nişte turişti într-o eternă vacanţă, şi din care pot să-şi ia tot ceea ce le doreşte inima. Ceea ce altădată se numea “cultură” a ajuns ceva între muzica ambientală şi formaţiile ce se produc pe la târguri şi “fest”-uri: un zgomot de fond lenifiant sau o ocazie de bâţâială amuzată. Criteriul alegerii – peste tot, şi în marele supermarket şi pe playlist, este “îmi place” sau “nu-mi place”. Decizia nu mai implică o hotărâre gravă – care (vorba lui Noica) să pună o hotar (adică să dea un contur) fiinţei lăuntrice a omului –, ci ţine de-o stare de moment, de-o toană, de vântul ce fâlfâie reclame sau de mirosul fără limite al potenţiatorilor de gust. A rezista acestei porniri instantanee – pe cât de fulgurante, pe-atât de pasionale – revine la a traumatiza o făptură fragilă care-şi caută bucuria într-un nou telefon mobil, într-o pereche de blugi rupţi sau într-un hamburger mustind de sosuri. Totul e permis, totul e la-ndemână, totul se oferă unei beatitudini a consumului într-o lume din care răul a fost alungat pe vecie. Şi cum, fireşte, legea pragurilor de sensibilitate funcţionează şi aici, lucrurile cad tot mai mult în postişă şi caricatural (ajunge să vă uitaţi la o zi de naştere a unui copil) însă – sub ameninţarea traumatismului – nimeni nu va-ndrăzni să spună ceva, căci şi fericirea consumeristă are în ea ceva obligatoriu. Pentru copiii crescuţi sub această zodie răul nu e nimic altceva decât o deghizare: un monstruleţ (haios), care răsare de după colţ şi scoate limba ca să ne producă frisonul unui mic ţipăt. Sau un dragon 3D, venind din altă galaxie, ca să lupte – cu un arsenal de arme subtile – cu eroul nostru (sau chiar cu noi, în jocuri video) şi să fie învins. În urmă cu câţiva ani se discuta despre efectele violenţei asupra copiilor ce joacă în exces asemenea jocuri. Nu ştiu dacă de violenţă e vorba aici sau, mai curând, de o pseudo-violenţă care permite – în virtual – descărcarea instantanee a tensiunii şi a pasiunii de moment. Cert e că dintr-o asemenea lume tot ceea ce nu place – tot ceea ce aminteşte nu doar de suferinţă, ci și de rigoare – e evacuat cu grijă.

Or, dacă pentru tot ceea ce înseamnă viaţa copilului în afara şcolii lucrurile stau aşa, de ce ar proceda şcoala altfel? De ce le-am da copiilor la şcoală texte în care să vadă că lumea e altfel decât la supermarket sau în jocurile de pe telefonul celular? Nu-i traumatizăm? Dar, la urma urmei, de ce să-i mai ascultăm, de ce să le mai dăm note sau examene? Nu-i traumatizează toate acestea? Nu-i mai bine şi mai util să-i lăsăm să se cufunde într-un blând autism în care totul e roz, pufos şi poleit cu inimioare fosforescente? Ce e straniu, e faptul că tot noi – adulţii – suntem şocaţi când descoperim că pe copiii crescuţi astfel îi bulversează orice întâlnire cu realitatea. Dacă alţi copii se iau de ei (uităm că şi copiii sunt răi – şi cu atât mai răi cu cât competiţia darwinistă dintre ei nu e moderată de nici o mediere culturală), în loc să reziste şi să-şi creeze reflexele necesare unor asemenea situaţii, se prăbuşesc, victime definitive ale bullying-ului. Mai încolo, în adolescenţă – la vârsta primelor iubiri (dar şi a primelor refuzuri) – se închid în ei, într-o opacitate ce amplifică infinit fiecare nuanţă a cuvintelor şi a aerului din jur. Iar ajunşi la momentul angajării, cei mai mulţi cad în concasorul social care-i face praf şi apoi, vărsând peste acesta apa plată a training-urilor şi a team building-urilor, îi transformă într-o plastilină ce va fi modelată după “nevoile pieţei”. Pe scurt, “vrând să le oferim totul”, “să crească altfel decât noi”, facem din ei nişte neajutoraţi – o povară şi pentru noi, şi pentru ei înşişi. Şi, bineînţeles, la ceasul adevărului, reproşăm acest lucru şcolii. Dar şcoala n-a făcut decât să urmeze trend-ul pe care noi, părinţii, îl impunem prin “grija” noastră faţă de copii – mai precis, prin grija de a-i păstra etern copii.

Menirea literaturii (şi a întregii culturi), asemeni celei a miturilor şi a credinţei, este tocmai aceea de a-i însoţi pe cei aflaţi în formare în aceste momente de incertitudine şi de-a le arăta că nu sunt singuri: nici greul de care s-au lovit nu e unic şi nici ei nu sunt abandonaţi unei încercări peste puterile omului. Însă acum, când în sfârşit – după aproape trei decenii! – înţelegem costurile dezindustrializării, nu mai vrem decât şcoli care să realizeze (în ritm accelerat) calificarea elevilor sau a studenţilor la locul de muncă. Umanioarele ni se par o risipă de timp, o “plăcută zăbavă” pe care fiecare şi-o poate gestiona cum vrea, după orele în care a fost util economiei şi societăţii. Nu e clar dacă această (tristă) stare e cauza sau efectul degenerării orelor de literatură din şcoală în simple ilustrări ale unor exerciţii de gramatică şi/sau ale unor platitudini de teorie literară. Cert e că, pentru cei mai mulţi, literatura a ajuns să se asocieze cu corvoada sterilă pentru testările naţionale şi pentru bacalaureat: o sumă de fraze pe cât de pompoase, pe-atât de vide de sens şi ideea difuză că “clasicii noştri” (pe care nu-i mai citim decât în rezumate) “sunt mari”. În loc să vedem în literatură ceea ce ea este cu adevărat, o oglindă a sufletului şi o cale de înţelegere a lumii, am redus-o la formalismul unor şabloane interşanjanbile. Dacă le învăţăm mecanic pe acestea, ne trecem examenele şi apoi uităm totul. Pe acest fundal cenuşiu, gesturile d-nei Tunegaru şi ale d-nei Stan ne apar ca fiind scandaloase şi de neînţeles. Probabil părintelui indignat de la Turda i-ar fi fost suficiente nişte comentarii de duzină, pe care copilul lui să le înveţe pe de rost. Niciodată nu şi-ar fi pus problema că un copil ce “învaţă” în felul acesta pierde ceva esenţial uman şi sfârşeşte, obedient, prin a deprinde arta răspunsului la comandă (e drept, importantă în lumea noastră). Ce e şi mai straniu e faptul că această scleroză a studiilor literare din şcoală s-a petrecut fără ca scriitorii sau criticii noştri – unii dintre ei remarcabili – să ia vreo atitudine. Cine-şi mai aminteşte pasiunea cu care, în anii ’90, se discutau la noi “dezbaterile canonice” din lumea americană, nu poate decât să rămână perplex. Multiplicarea perspectivelor de lectură – inclusiv în cheie socială – nu pare a fi o temă care să treacă de la discuţia (şi ea tot mai stinsă) din presa literară spre practica didactică. Nici încercarea de-a reciti clasicii ca pe “contemporanii noştri” nu mai e de actualitate. Pare-se că lehamitatea de vorbe pe care ne-au indus-o televiziunile – dublată, evident, şi de sastiseala din urma examenelor – s-au întins ca o pecingine ce a înghiţit cu totul literatura.


Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro


























VIDEO Economistii-sefi ai primelor 3 banci comerciale, despre evolutia economiei romanesti. Ce proiecte mari de investitii finanteaza bancile la ora actuala?

Economistii sefi ai primelor 3 banci comerciale, Horia Braun (BCR), Florian Libocor (BRD-GSG) si Andrei Radulescu (BT) au discutat luni dimineata, in cadrul unei mesei rotunde organizate de HotNews.ro si Startup Cafe, despre investitiile bancilor in economie romaneasca si starea actuala a economiei, precum si despre fluctuatiile care au tinut prima pagina in ultima perioada.
  • A. Radulescu: Daca statul nu investeste, atunci de ce sa isi asume sectorul privat riscuri?
  • F. Libocor: Banii se duc acolo unde exista certitudini, predictibilitate, stabilitate. Lipsa acestor caracteristici loveste in mai multe zone, cu precadere in investitii.
  • H. Braun: Speram la o dinamica pozitiva, insa trebuie sa puna umarulul statul,bancile, si managementul companiilor.

851 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi