Lectia corectitudinii politice

de Andrei Vieru     Contributors.ro
Miercuri, 24 mai 2017, 10:36 Actualitate | Opinii

Andrei Vieru
Foto: Arhiva personala

O veche butadă din timpul comunismului suna așa: “Nu poți fi în același timp cinstit, inteligent și membru de partid. Cinstit cu tine însuți și treaz la minte, da — dar atunci n-ai cum să fii membru de partid. Treaz la minte și membru de partid? Foarte posibil — dar în cazul ăsta n-ai cum să fii onest. Ești dintr-o bucată și în același timp membru de partid? De-acord, însă în cazul ăsta nu poți fi decît un nătărău.”

Reacția celui căruia i-o spuneai verde în față avea darul să-i trădeze apartenența la una dintre cele trei categorii. Prima categorie se amuza, cei din a doua se enervau. În fine, membrii de partid cinstiți rămîneau nedumeriți ca vițeii la poarta nouă.

Am mai așternut cîndva pe hîrtie butada de mai sus [1]. Atunci de ce mai pomenesc de ea acum? Fiindcă mi se pare limpede că ea nu și-a pierdut nici o iotă din tîlc. Devine din ce în ce mai clar că, presupunînd că și l-ar fi pierdut vreodată, în prezent și l-a redobîndit. Butada căzuse în desuetudine doar în răstimpul dintre momentul căderii comunismului și 11 septembrie 2001, perioadă în care înseși ideologiille au putut părea definitiv depășite. Din păcate, acestei dulci iluzii nu i-a fost dat să dureze.

De vreme ce cititorul — cinstit și inteligent de bună seamă! — a ghicit deja unde vreau să ajung, hai să n-o mai lungesc: astăzi nu poți fi simultan inteligent, cinstit și politically correct. “Corectitudine politică”? Cum adică? corectitudine aplicată la sfera politicii? E ca și cum ai vrea să fii concomitent și fată mare și activistă de bordel… O pură contradicție în termeni. Singura deosebire dintre istețul pe termen scurt și nătîngul pe termen lung e că primul îți servește platitudinile corectitudinii politice din simplă fățărnicie, iar al doilea ți le repetă cu sinceritatea desăvîrșită a papagalului…

Cîteva cuvinte despre Coriolan Drăgănescu

Nu mai țin minte în ce clasă se învăța la școală Tempora lui Caragiale. Profesoara de română ne-o dăduse mură-n gură: după părerea ei, fostul student Coriolan Drăgănescu fusese, încă din tinerețe, un ticălos, un “reacționar”, un “infiltrat” printre “rebeli”. Ca dovadă că — spunea — îl reîntîlnim, la sfîrșitul aceleiași schițe, în calitate de inspector de poliție. Profesoara era, așadar, adepta unei interpretări nu neapărat false, dar în orice caz “telefonate”.

Toată lumea spune că personajul Coriolan Drăgănescu e etern. Nu știu însă cîți fac efortul de a și-l imagina măcar pe unul dintre studenții schingiuiți de inspector ca pe, la rîndul său, un viitor inspector de poliție. Eu am făcut efortul chiar atunci, la școală. I-am spus învățătoarei în gura mare: în opinia mea, tînărul student Coriolan Drăgănescu fusese sincer și cinstit, fusese un revoluționar, un “progresist autentic”. Profesoara a întors capul spre tablă (adică spre portretele chemătoare la ordine ale lui Nicolae Ceaușescu, Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica și ale altor cîțiva foști ilegaliști din Biroului Politic), a început să tușească și a schimbat repede vorba.

Frumusețea schiței lui Caragiale stă în ambiguitatea ei: nu e clar dacă Drăgănescu este, inițial, un personaj duplicitar sau nu. La deosebirea dintre duplicitate și ambiguitate voi reveni în rîndurile de mai jos, fiindcă e chiar subiectul al acestui eseu.

E-adevărat că astăzi polițiile din țările vest-europene nu prea mai trag în “tineri”. Astăzi nu în “tineri” se trage, ci în poliție. În noiembrie 2005, cu prilejul răzmerițelor din suburbiile pariziene, un polițist francez și-a pierdut un ochi, un altul un testicul. Poliția avea ordin să nu riposteze și prin urmare a stat molcom. Cum tot molcom a stat și cînd autorii atentatului din 13 noiembrie 2015 de la Paris trăgeau de pe acoperișuri în jandarmii postați în jurul teatrului Bataclan. Luarea cu asalt a imobilului a avut loc cu mult mai tîrziu în cursul nopții, după îndelungi ezitări, fatale multora dintre cei care veniseră la concert.

Timpurile în care trăim se accelerează. Coriolan-Drăgăneștii de astăzi sunt grăbiți. Nu mai au vreme să fie întîi revoluționari și apoi inspectori de poliție. Sunt și una și alta din capul locului: revoluția “corectitudinii” politice începută în anii 1960 pe campusurile universităților americane este o revoluție condusă de Poliția gîndirii. Ceea ce nu se desprinde clar din scurta schiță a lui Caragiale, reiese limpede din Posedații, lungul roman al lui Dostoievski: Poliția gîndirii e amestecată de la bun început în toate revoluțiile de stînga…

Dintre prietenii mei, unii au avut curajul fizic de a sta, în noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie 1989, în fața tancurilor lui Ceaușescu. Jos pălăria!

Cîțiva dintre acești iubitori de libertate și-au descoperit astăzi vocația “corectitudinii” politice: vocația de cenzori ai gîndirii și ai exprimării libere — milițieni cinstiți, dar poate nu dintre cei mai ageri la minte. Au devenit adepții maccarthysmului de stînga, ideologia care domină astăzi în SUA. Nimic de zis, în 28 de ani, Progres!

Americanizarea Teleormanului și teleormanizarea Americii

Cultul Diversității și obsesia antirasismului sunt propovăduite astăzi de adepții “corectitudinii” politice în numele metisajului generalizat — adică al Uniformizării generale gîndite în termeni rasiali. S-o recunoaștem: două contradicții dintr-o singură aruncătură de mătură!

Pot lesne înșira multe alte incoerențe atît ale așa-numitei doctrine a “corectitudini politice” cît și ale aplicării ei în practică:

- Cultul intoleranței în numele toleranței…

- Negarea și, uneori, înfierarea creștinismului în numele libertății religioase…

- Sabotarea libertății religioase în numele laicității cu dublu standard…

- Sabotarea principiului laicității în numele libertății religioase (tot cu dublu standard)…

- Încurajarea (de cele mai multe ori indirectă, dar nu totdeauna) a antisemitismului islamic în numele antirasismului…

- Apartheidul dintre femei și bărbați instituit în numele desființării apartheidului… (În numeroase spații publice din Occident a devenit demult o realitate.)

- “Discriminarea pozitivă” practicată în numele luptei împotriva discriminărilor… – Cenzura și autocenzura propovăduite în numele libertății de exprimare și a drepturilor individului…

- Violarea constituției SUA în numele constituției SUA… (Așa și trebuie: într-o Curte Constituțională merită să șadă doar juriști competenți — în stare să arate cît e Constituția de neconstituțională.)

- Reducerea interlocutorului la tăcere și la hitlerum în numele dialogului și a dezbaterii libere a ideilor.

- Ura în numele iubirii universale… Ura profesională împotriva urii, fobia “fobiilor” de tot soiul, practicată de funcționarii ONG-urilor anti-hatred — împotriva, bineînțeles, a tuturor celor care prin simpla lor existență, le justifică salariile și le încurajează zelul…

- Insulta la adresa inteligenței tuturor, practicată în numele menajării unora. (Exemple ar fi cu duiumul; de dragul conciziei, le las pe seama cititorului.)

Ar mai fi multe de enumerat: în primul rînd că, de pildă, cultura franceză (așa cum bine o spune noul președinte al Franței) nici nu există. În al doilea rînd că această cultură s-a făcut vinovată de crime împotriva umanității. Și în al treilea rînd că această cultură e menită să dispară. (Vorba binecunoscută: în primul rînd n-am împrumutat de la dumneata nici o cratiță, în al doilea rînd că era găurită și, în al treilea rînd, ți-am dat-o demult înapoi.)

Lista de mai sus poate continua multă vreme:

- Amalgamul în numele evitării oricărui amalgam… Cînd într-un grup de oameni se găsește un idiot care să strige “afară cu străinii!”, sunt mari șanse ca printre profesioniștii urii împotriva urii — cu dublu standard bienînțeles, că altfel nici nu se poate — să se găsească cîțiva idioți care să pretindă că a strigat toată lumea…

- Apariția de facto a unor frontiere invizibile — dar de netrecut — în interiorul unor țări ca Franța, Belgia sau Suedia, în numele desființării frontierelor lor exterioare. Cu alte cuvinte, închiderea în ghetto-uri în numele deschiderii și, respectiv, deschiderea în numele închiderii… Curat dialectic! (Mai sunt însă și alte frontiere, destul de vizibile: de exemplu cea din jurul turnului Eiffel, care se va fi chemat “perimetru estetic”. Desființezi frontiere exterioare și ești nevoit să construiești, la tot pasul, frontiere și bariere de securitate interioare, pe care le numești “bariere estetice”. Progres!)

No go zones, că despre ele e vorba, ilustrează cum nu se poate mai bine idealul societăților deschise. Repet: desființezi frontiere exterioare și capeți automat, că vrei că nu vrei, frontiere interioare[2]. Fiindcă natura nu suportă nici vidul, nici nemărginirea. Președintele Hollande vorbea recent în public despre partiția Franței. A îndrăznit să pronunțe cuvîntul. O recunoaștere oficială — în sfîrșit! — a faptului că într-o lume dominată de ideologia No borders s-au creat mult mai multe frontiere, bariere și ziduri etanșe decît într-o lume normală, adică autoreglată prin norme. Fiindcă, dacă stai să te gîndești, ideologia No borders asta încearcă să facă: să instituie o lume fără norme, o lume a anomiei.

Dacă însă-i vorba pe-așa, ar mai fi multe de făcut. De ce să existe o frontieră, o despărțire conceptuală și juridică între vii și morți? De ce adicătelea morții și nenăscuții să n-aibă drept de vot? În numele cărui principiu discriminatoriu? Numai fiindcă morții sînt considerați drept străini de această lume? Ce-i xenofobia asta? N-ar trebui oare să gîndim mai inclusive? N-ar trebui ca fiecare dintre noi — liberté de l’individu oblige — să purtăm mereu asupră-ne un certificat de naștere și un certificat de deces în alb? N-ar trebui ca data nașterii fiecărui cetățean, considerată pentru moment ca o constantă pe tot timpul vieții, să fie în viitor văzută ca o variabilă? Gîndiți-vă bine: ce s-ar întîmpla dacă mîine unei administrații populiste de tip Trump i-ar da prin cap să înceapă o prigoană, pe cît de arbitrară pe atît de nemiloasă, împotriva celor născuți pe 11 septembrie? Nu vă dați seama la ce excese și la ce abuzuri s-ar ajunge? Pentru a fi prevenite și combătute, n-ar trebui să mi se dea posibilitatea legală ca în orice clipă să pot dovedi că sunt născut nu acum cîteva decenii ci peste 10 luni?

S-ar putea ca cititorului să i se pară fantezist paragraful precedent. Mie nu: “migranți” de 44 de ani au declarat că au 17 și au fost crezuți pe cuvînt.

Dacă desființezi hotarele dintre concepte și, din aceeași pornire, granițele dintre țări, e imposibil să nu renunți atît la frontiera — oricît de fuzzy ar fi ea — dintre artă și non-artă, cît și la cea dintre știință și aiureală. Climatologia, de exemplu, a devenit demult o “știință politică” (scuze pentru oximoron). Cît despre artă, arta a dispărut. Cînd totul și orice devine artă, nimic nu mai e artă.

Avem toate motivele să admitem paralelismul anumitor evoluții socio-politice. Anumite fenomene merg inevitabil împreună — ca o adevărată fatalitate dictată de logică.

Astfel, dacă revoci hotarele dintre țări[3], e imposibil să nu renunți, mai devreme sau mai tîrziu, și la separarea dintre puterea politică și cea religioasă. (În unele cartiere din Franța, Belgia, Marea Britanie sau Suedia această separare nu mai e demult la ordinea zilei. De cîtva timp, mulți avocați din Anglia s-au pus cu burta pe carte și, cu încuviințare de la autoritățile britance, studiază șaria.)

Dacă abolești hotarele dintre țări, e imposibil să nu renunți, mai devreme sau mai tîrziu, și la separarea dintre puteri în stat. Fenomenul de politizare a justiției franceze și a celei americane precum și amestecul din ce în ce mai frecvent al acestora în domeniul de competență al executivului s-ar spune că-mi dau dreptate…

Dacă desființezi hotarele dintre țări, e imposibil să nu desființezi, mai devreme sau mai tîrziu, și granițele dintre partidele politice.

Dacă revoci frontierele dintre țări și dintre concepte, e imposibil să nu revoci, mai devreme sau mai tîrziu, și linia despărțitoare dintre guvern și opoziție. Dacă pot fi în același timp și francez și român și eschimos, atunci de ce să nu pot fi “ștampilat” simultan și ca socialist și ca gaullist și ca En marche!? Desființezi părți (în cazul de față partide)? Tinzi spre un partid unic, adică spre un TOT care să reprezinte în mod unic și totalitar întreaga omenire? Aspirația spre globalizare asta trădează: un dor de totalitarism. Trădează, dacă e să ne încredem în Logică, un dor de contradicții și de incoerență.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




























Astra Film Festival 2017

VIDEO INTERVIU Bill Nichols, critic de film si pionier al studiului de film documentar: In timpul facultatii inca nu stiam ca voi deveni. Eu nu eram interesat sa fac bani, ci cautam implinirea. Si a durat o vreme sa imi dau seama.

Bill Nichols, critic de film american, profesor emerit si un pionier al studiului de film documentar contemporan a discutat in cadrul unui interviu despre visele si aspiratiile din tinerete, tehnicile din filmele documentare si influenta tehnologiei in industria cinematografica.
  • Intra in articol pentru a citi principalele declaratii ale lui Bill Nichols

1628 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS





Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version