Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Romania gurilor stirbe

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Vineri, 24 februarie 2017, 20:07 Actualitate | Opinii

Gabriel Liiceanu
Foto: Arhiva personala

„Să ne reculegem în fața acestui cadavru, cadavrul conștiinței zdrobite.”

Thierry Maulnier

Mărturisesc că de la o vârstă fragedă am căpătat o sensibilitate ieșită din comun în fața gurilor fără dinți, a acestor mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței, devenind sigla unei declasări umane. De unde le venea gurilor știrbe această incredibilă forță de avarie? Cum de transformau ele în două clipe un om într-o hidoasă epavă umană?
După ce am răsfoit prima oară un album Bosch, mi-au rămas în memorie, din  coșmaresca lui faună umană, chipurile edentate ale celor care-l însoțeau pe Isus în tabloul Purtarea crucii. Înspăimântători, drăcești, gata oricând să se alăture mulțimii care urlă, care înalță pumnul cu ochii ieșiți din orbite și cu gura știrbă rânjită. Gata să asiste, fremătând de plăcere, la o execuție publică. Gata să ațâțe focul rugului. Gata să înceapă linșajul. Gata să te scuipe când ești pe cruce. Gata să te sfâșie, să muște din tine cu cei câțiva dinți rămași teferi în gură. Gata să te întindă pe o masă și să înceapă, beți de voluptate, ședința de tortură.

Apoi l-am cunoscut pe Noica, în 1967, la trei ani după ce ieșise de la închisoare. Și, într-o zi, mi-a povestit cum, cu puțin înainte de a se goli pușcăriile (era în iunie 1964), deținuții politici au fost puși în niște autocare și plimbați prin București, „ca să vadă realizările socialismului”. Au ajuns la Sala Palatului și au fost întrebați cum le place ce văd. „E frumos ce-ați făcut, a răspuns Noica, dar pe mine m-ați urâțit. Nu mai am nici un dinte în gură.” Mai târziu, am dat peste poza lui de pușcăriaș (avea 55 de ani), cu buzele supte peste gingiile goale.

În ultimele opt zile ale vieții lui, cât am stat cu el în spitalul din Sibiu, am putut „contempla” felul în care îl mutilaseră cei șase ani de pușcărie. Scena am descris-o mai târziu în Postfața din Jurnalul de la Păltiniș:

„În răs­tim­pul aces­tor opt zile, n-am plâns cred nici mă­car o sin­gu­ră dată, aşa cum nu plân­geam nici acum când îi pri­veam chi­pul cia­no­zat con­turat pe al­bul per­nei şi po­li­te­ţea de­cen­tă a tru­pu­lui aliniat im­pe­ca­bil cu care ne-am obiş­nuit să pri­mim moar­tea. Este ui­mi­tor să con­staţi cu câtă apli­ca­ţie şi pre­ci­zie func­ţio­năm în ase­me­nea mo­men­te, cum din preaj­ma ce­lor mai iu­bite fi­in­ţe fa­cem să dis­pa­ră in­fle­xiu­ni­le vi­zi­bi­le ale ini­mii şi lă­săm loc nu­mai pen­tru ges­tu­ri­le care tre­buie cu ade­vă­rat fă­cu­te. În ase­me­nea mo­men­te suntem reci şi exacţi şi înde­pli­nim cu o com­pe­ten­ţă sur­prin­ză­toa­re lu­cruri pe care până atunci nici mă­car nu le ima­gi­na­sem sau pe care, evo­cân­du-le, le în­so­ţeam cu un fri­son de re­pul­sie. În ace­le opt zile l-am băr­bie­rit zi de zi şi am con­sta­tat cu câtă bu­cu­rie se lasă în sea­ma aces­tui ne­voit răs­făţ, el care îşi re­fu­za­se răs­făţu­ri­le vie­ţii sau care avu­se­se prea pu­ţin par­te de ele. Nu fă­ceam aces­te ges­turi mă­run­te pen­tru că eram prins în­tr-un sce­na­riu mi­to­lo­gic — el era ma­re­le Noi­ca, iar eu în­­vă­ţăce­lul umil —, ci pur şi sim­plu pen­tru că îl iu­beam. Am aflat atunci că ori­ce iubire, pen­tru a fi si­guri că este ade­vă­rată, tre­buie să trea­că proba ges­tu­lui care în­de­ob­şte pro­voacă silă. Eu, care refu­za­sem până atunci să iau cont de exis­ten­ţa bio­lo­giei şi de eşe­cu­ri­le ei şi care în­tor­se­sem ca­pul cu dez­­gust din faţa in­fir­mi­tă­ţi­lor vie­ţii, i-am ma­sat zilnic pi­cioa­re­le, l-am şters de trans­pi­ra­ţie şi l-am schim­bat, i-am cu­ră­ţat după fiecare masă pla­ca den­ta­ră sub je­tul de apă al chiu­ve­tei, cu fires­cul cu care îmi spă­lam mâi­ni­le. Nu exista în toa­te acestea nici urmă de evla­vie, ci doar iu­bi­re griju­lie, acea iu­bi­re care apa­re în faţa unei fi­in­ţe iu­bi­te în restriş­te şi care o trans­for­mă, prin în­suşi acest fapt, în co­pi­lul tău. Ne­a­ju­to­rat, fără dinți şi iu­bit, Noi­ca de­venise în ace­le zile co­pi­lul meu.”

În sfârșit, după decembrie 1989, la capătul câtorva călătorii în Occident, am avut, întorcându-mă, revelația unui popor care ieșise din comunism fără dinți. Și atunci mi-am notat undeva:

„Apoi au venit călătoriile, fatal însoţite de şocurile reintrării în ţară, «noi» văzuţi cu ochii Europei, clasamentele mondiale — din care nu lipseam niciodată — ale sărăciei, corupţiei, comer­ţului cu copii şi prostituţiei. O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te întâlneşte venind din faţă, fără posibilitatea eschivei, mă răstignea, ca pe un boxeur căzut în ring, pe urâţenia acestei ţări: case din chir­pici roase de inundaţii, orătănii evoluând printre şoproa­ne acoperite cu carton gudronat, obrajii sco­fâlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moar­te, haine jerpelite, balada mizeriei recitată în faţa unui mi­cro­fon într-o limbă stâlcită, fără nici o pro­poziţie întrea­gă, fără nici un cuvânt adunat cum trebuie lângă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei. În fiecare seară România îţi dădea întâlnire pe ecran, slută, hi­doasă, suferindă.”

Aș fi uitat pesemne aceste rânduri, dacă la un moment dat un prieten de la Paris, care venise de mai multe ori în țară și vizitase „la Roumanie profonde”, nu mi-ar fi spus: „Voi, românii, sunteți pesemne poporul cu cele mai multe guri știrbe din Europa”. M-a afectat teribil observația lui, spusă fără răutate, ci doar cu compasiune, la un pahar cu vin de la un bistro din Marais.

***

Au trecut de-atunci 27 de ani. Recent, am primit câteva poze cu protestatarii de la Palatul Cotroceni. Iată una dintre ele:

Apoi, într-un videoreportaj publicat de Adevărul pe 19 februarie, am văzut oamenii scoși de PSD într-o piață a Piteștiului. I-am văzut „manifestându-se”, unii dintre ei spunându-și păsul în fața unui microfon, șuierând cuvintele care se strecurau, molfăite, prin șanțurile din gură. Cele 20 de minute ale filmului – rar grotescul m-a răscolit și m-a tulburat mai tare – erau însoțite de un text cu titlul Ura scindează România: experimentul Pitești varianta 2017. M-am întrebat, văzându-l, ce aveau totuși în comun teribilele scene de tortură petrecute între 1949-1952 în închisoarea din Pitești (în regia unuia dintre cei mai teribili torționari ai secolului, Eugen Țurcanu, coordonat de șeful Securității, Alexandru Nikolski), cu manifestația din 18 februarie a celor din piața Vasile Milea. Nimic, desigur, din conținutul experimentului. Atunci? Nu se grăbiseră oare autorii dând textului acest titlu intens hiperbolizat? La ce răspundea el?
La rezultatul experimentului, nu la conținutul lui. Atunci, ca și acum, cei care produceau suferința își făcuseră aliați din victimele lor. Și doar asta contează. Cum spun cei doi autori ai textului, Cristian Delcea și Mircea Barbu: după 80 de ani, Piteștiul rămăsese, iată, prin cei 4000 de oameni care strigau „PSD, PSD / România roșie!”, „locul în care victimele se transformă în călăi, printr-o falsificare flagrantă a realității”. Față de cea din anii ᾽50, actuala falsificare fusese obținută la altă scară și cu alte metode. Interesant e că, în tot acest răstimp, înseși cuvintele „călău” și „victimă” (făcând parte din retorica descrierii totalitarismelor din secolul 20) parcă se îmblânziseră, își pierduseră duritatea, își mlădiaseră și își rafinaseră sensurile. Folosite astăzi, păreau excesive, oarecum nelalocul lor. De fapt, păreau să nu mai aibă nici un referent real. Nimeni nu bătea la tălpi, nu vedeai urme de sânge, nu existau deținuți puși să înghită excremente și apoi voma proprie.* În Piteștiul anilor ᾽50, „flagranta falsificare” se obținea prin „reeducare”, ceea ce însemna: prin cele mai cumplite și extravagante tipuri de tortură, practicate în locuri anume amenajate: în lagăre și închisori.**
Astăzi nu mai e așa. Astăzi avem alte tehnici de pătrundere în creierul oamenilor. Astăzi avem televizor, avem profesioniști ai intoxicării (care-și spun „jurnaliști” sau „moderatori”), iar „victimele” și călăii” nu mai arată nici ele la fel. Astăzi, lagărul de reeducare a fost mutat în sufragerie, în fața televizorului, victima stă pe un scaun sau pe o canapea, bea bere sau ronțăie snack-uri, iar torționarul îi sucește creierii instalat pe un ecran. Astăzi gâdele nu te mai bagă cu capul în hârdău; astăzi el are aerul pios al unui misionar, are indignarea în gât și marile cuvinte ale umanității – cinste, adevăr, dreptate – pe buze. Astăzi, fecalele sunt pregătite pentru a fi înghițite cu creierul. Iar rezultatul este magnific: un post de televiziune transformat în centru de reeducare avariază, în câteva ore, mințile câtorva milioane față de cele câteva sute, în câțiva ani, dintr-un lagăr de reeducare. Mai rău: prin ingredientele de tabloid pe care le introduc în noua dietă excremențială destinată „consumului spiritual” – prin calomnie, linșaj public și senzaționalul de mahala –, aceste canale ale jurnalismului infracțional produc pe bandă, în numele „libertății de expresie”, victime addicted, care își revendică porția de drog în fiecare seară. După care, „răspândind în aer un aspru miros de sărăcie, umilință și neputință” (Delcea&Barbu), ele sunt scoase în piață și puse să-i aplaude pe cei care, furând tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile știrbe. Ce siguri sunt, îți spui, politicienii noștri care au devastat România, pe operația de întunecare a minților desfășurată în anii tranziției, dacă au curajul să deschidă în plină piață, ca la Pitești sau la Cotroceni, vitrina mizeriei poporului român! Și ce cinism, Dumnezeule!, să expui în fața întregii lumi victimele jafurilor tale sistematice din ultimele două-trei decenii! L-am auzit pe șeful unui partid din România auto-intitulat socialist – vorbea de la nivelul palatelor sale, al hotelurilor sale, al piscinelor și terenurilor de tenis „dotate cu nocturnă” – adresându-se celor-fără-de-dinți, înainte de a-i trimite la „contra-manifestație”, cu aceste cuvinte: „Să le spunem alegătorilor noștri că pot avea o viață mai bună”.

Aceasta este esența „reeducării”, pesemne cea mai înalt-luciferică performanță a răului: a împinge victima până în punctul în care devine aptă să preia partitura supliciatorului său. Cum de e permisă în zilele noastre, după ce i-ai răpit unui popor discernământul, o asemenea scamatorie? Cum să transformi răul pe care i-l faci cuiva în prilej de recunoștință? Îmi vin în minte teribilele cuvinte ale lui François Furet cu care se încheie Prefața la ediția franceză a cărții lui Ierunca, Fenomenul Pitești: „Cei morți acolo și cei care au supraviețuit au fost privați până și de propria lor nefericire” ***.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro



























Material sustinut de Electronic Arts Romania

Unul dintre cele mai mari nume ale programarii la nivel mondial vine la Bucuresti

Andrei Alexandrescu, romanul considerat un guru al limbajului C++ si unul din creatorii noului limbaj D, va tine o prelegere pentru programatorii bucuresteni, pe 27 Martie la Halele Carol. Probabil un nume recunoscut pe orice continent pe care are loc dezvoltare de software, Andrei Alexandrescu este una dintre somitatile mondiale ale programarii. Prima sa carte, "Modern C++ Design", aparuta in Statele Unite in 2001, a fost inceputul unei serii de publicatii care l-au transformat pe Andrei in una dintre vocile definitorii a dezvoltarii, a ceea ce este, in momentul de fata, probabil cel mai important si folosit limbaj de programare

9337 vizualizari




Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri