Sintagma ”risc la adresa securității naționale” a devenit o formă fără fond, în limbajul politicienilor și al unor jurnaliști. Când apare o problemă, jurnaliștii intervievează câte un politician care explică (semi)doct, cu morga celui școlit la ”cursul scurt” al unui colegiu de siguranță națională, că ea (respectiva problemă) reprezintă un risc la adresa securității naționale. L-a prins SRI pe un schizofren cu o butelie în portbagajul mașinii? Schizofrenul reprezintă un risc la adresa securității naționale! A fost secetă? Ea (seceta n.a.) reprezintă un risc la adresa securităţii naţionale. Avem o problemă a refugiaților în Europa? Păi, bineînțeles că refugiaţii reprezintă un risc la adresa securității naționale! Însăși Strategia națională de apărare (SNAp), din 2015, se laudă că produce o nouă paradigmă, acea de ”securitate extinsă”, o mare creație științifică a Academiei de Studii de Securitate Națională[1]. Dincolo de exagerarea ”noutății” conceptului (teoretizat cu două decenii în urmă de către Barry Buzan și Școala de la Copenhaga ca proces de ”securitizare” a riscurilor non-militare n.a.) SNAp transformă aproape orice problemă în risc la adresa securității naționale, care necesită atenția instituțiilor de securitate națională.
În acest articol vreau să argumentez că prostia reprezintă un adevărat risc la adresa securității naționale. În acest context nu mă refer la prostie ca necunoaștere sau ignoranță, ci la prostia generată, la nivel academic, de predarea unor cursuri pur speculative sau la prostirea -manipularea opiniei publice, prin intermediul teoriilor conspiraționiste. Prostia, însoțită de o selecție negativă a elitelor, produce un capital intelectual toxic și reprezintă o adevărată amenințare la adresa securității naționale.
Într-un articol, publicat în 2011 în revista „22”[2], explicam de ce mi se pare că politica externă și de securitate națională se află într-o criză de inspirație şi de proiecte adecvate secolului XXI. Presupoziția mea era că paradigma de educare a actorilor-cheie din sistem, bazată pe istoricism și speculații geopolitice, este inadecvată. Istoria național-comunistă nu are utilitate teoretică și practică pentru înțelegerea fenomenelor complexe ale lumii globalizate de azi sau pentru luarea deciziilor politice. De asemenea, geopolitica este un domeniu academic marginal la nivel global, fiind redescoperită, după 1990, în Rusia şi fostele ţări comuniste. Puteţi urmări şi azi articole sau discuţii televizate despre “măreţia” politicii externe ceauşite sau despre importanţa Mării Negre ca nod geopolitic, ce va aduce petrolul caspic în Europa, pe drumul cel mai scurt . Propuneam introducerea unor cursuri strategice în curricula şcolilor de administraţie publică şi de relaţii internaţionale, precum analiza politicilor publice şi foresight-ul.
Care ar fi problema? Abordările speculativ-conspiraţioniste ale acestor pseudo-ştiinţe duc la compromiterea noţiunii de cercetare ştiinţifică, conduc la promovarea semidocţilor şi la reproducerea unor discursuri speculative în formularea politicilor publice. Ca atare, deciziile pot fi viciate, mai ales daca politicienii nu beneficiază de o cultură ştiintifică solidă şi de o gândire critică.
Dincolo de transmiterea de cunoștințe şi abilităţi analitice (capital uman) avem o altă problemă practică: anume promovarea politicienilor şi a funcţionarilor publici, preponderent din rândul absolvenţilor colegiilor de apărare sau de siguranţă naţională.
Aceste colegii au fost înfiinţate cu un rost, în contextul aderării României la NATO, fiind destinate pregătirii elitei civile în probleme de apărare sau securitate naţională. Ele au proliferat însă, astfel încât avem azi colegii de apărare, de siguranţă naţională, de ordine publică, ce pregătesc, prin cursuri scurte, ofiţeri dar şi oameni politici sau oameni de afaceri. Ce li se poate reproşa acestor instituții de lifelong learning? Dincolo de existenţa unor cursuri pseudo-ştiinţifice sunt contestabile: numărul prea mare de absolvenţi (400-500 absolvenţi/an), lipsa unor criterii academice clare în privinţa tezelor de absolvire, existenţa unui corp profesional profesionist cu reputaţie internaţională, interferenţa unor personaje controversate în conducerea colegiilor (de exemplu Gabriel Oprea sau Nicole Tender) şi, mai ales, folosirea reţelei de absolvenţi ca bază de recrutare pentru promovarea în domenii care nu au neapărat legătură cu securitatea naţională[3]. Reţeaua colegiilor de apărare sau de securitate națională a devenit, astfel, o condiţie necesară şi suficientă în obţinerea unor poziţii privilegiate în guvernare, în timp ce nici 10% dintre absolvenţii facultăţilor de administraţie publică nu-şi găsesc un loc de muncă. Chiar zilele trecute, o favorită a sistemului, Elena Udrea, povestea într-un interviu pe B1TV cum aceste colegii sunt „frecţii la un picior de lemn”.
Problema şi mai gravă a fost relevată publicului în această vară, când s-a aflat de acordarea doctoratelor la Academia Națională de Informații, pe baza unor teze plagiate[4]. Totodată a fost revelată şi modalitatea în care a fost creată Academia de Studii de Securitate Naţională, membrii săi primind o rentă viageră echivalentă salariului mediu pe economie[5]. Anterior fusese dezvăluită o situație similară la Universitatea Națională de Apărare ”Carol I” unde, în anul 2010, erau înmatriculați peste 500 de doctoranzi, civili și militari, în științe militare.
Aflam recent că ”rețeaua” absolvenților de colegii de securitate și a deținătorilor de doctorate plagiate, după ce a ”acaparat” administrația publică și sfera politică își propune să fie pro-activă și să formeze o școală de leadership pentru tineri, în domenii precum justiție, administrație publică, politică sau diplomație, sub egida Asociației pentru Implementarea Democrației, condusă de polivalentul Alexandru Cumpănașu[6]. Studiați site-ul indicat (nota 6) și o să descoperiți nume celebre de miniștri, alături de plagiatori. Așadar, procesul pare unul sistemic și sistematic, de recrutare și formare, prin cursuri scurte, după modelul Şcolii Superioare de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov”, din anii 1950.
Unele personaje din cele de mai sus populează televiziunile de știri, interpretând evenimentele sau manipulând publicul. Între ”maeștrii conspiraționiști” îi găsim pe generalul Emil Strainu, generalul Chelaru, colonelul Pavel Coruț sau generalul Aurel Rogojan ca ”experți” în război psihotronic, bubuli, unguri, masoni sau reptilieni. Unii dintre ei au predat sau au fost invitați și la colegiile de apărare și de securitate națională.
Între ”poveștile” recente din mass-media ies în evidență povestea legată de arma laser cu care Ceaușescu a topit tancurile rusești, în 1968, sau cea legată de uciderea, de către masonerie, a fostului șef al SRI, Radu Timofte (primul doctor în studii de securitate făcut de Gabriel Oprea n.a.), pentru a nu dezvălui ”secretul din masivul Bucegi”. Victimele manipulării sunt atât oamenii fără un background academic solid cât și politicienii. Să ne amintim doar de cazul recent al consilierei generale de PMB, Simona Crețu, dar și de Mircea Geoană, care își explica pierderea alegerilor prezidențiale din 2009 prin atacul energetic al ”flăcării violet”.
Așadar, cred că folosirea unor metodologii și a unor narative cu grad științific îndoielnic în pregătirea politicienilor sau a funționarilor publici civili și militari dar şi manipularea opiniei publice prin teorii conspiraționiste reprezintă o acțiune deliberată de prostire (manipulare) și constituie un risc la adresa securității naționale. Selecția negativă a elitelor, doar pe baza apartenenței la un partid politic sau a unei organizații de alumni periclitează dezvoltarea unei națiuni europene. Când alții acționează pentru transmiterea capitalului intelectual și pentru formarea unor competențe de inovare socială noi perpetuăm prostia și o vindem ca”inteligență emoțională”. William Easterly, un mare economist contemporan, demonstra cum popoarele care au încetat să inoveze au stagnat sau au dispărut.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
