Evident, n-a fost şi nu este vorba despre Parcul Gezi. Nu pentru salvarea copacilor din simbolica de-acum piaţă centrală a Istanbulului s-au declanşat protestele masive din ultimele săptămâni. Se ştie că, de regulă, presiunile acumulate în societăţi care parcurg procese de transformare profundă caută orice fisură (a se citi pretext) de natură politică, socială sau economică pentru a erupe şi pentru a se extinde apoi la nivelul unei revolte împotriva regimului, cu discurs generalizat. Mai cu seamă atunci când regimul în cauză are o anumită „vechime” istorică (aproape unsprezece ani în acest caz, destul de mult pentru o societate care aspiră la dinamismul postmodernităţii politice) şi, în plus, care dă semne tot mai vizibile că se opune sensului transformărilor societale, prin măsuri legislative şi administrative considerate retrograde. Se întâmplă şi în alte părţi ale lumii, nu numai în Turcia.
Poate părea paradoxal (având în vedere recenta amânare a negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană, impusă de Germania), dar „revoluţia socială” declanşată în marile oraşe ale ţării (în principal la Istanbul, Ankara şi Izmir) generează oportunitatea unei dezbateri interne şi europene cu consecinţe benefice asupra destinului Turciei. Chiar dacă, pe termen scurt, se vede cum Turcia premierului Erdogan se îndepărtează de Europa, pe termen mediu şi lung dezvoltarea unei societăţi civile reale, bazată pe o clasă mijlocie urbană, atrasă de valorile democraţiei liberale (probabil, singurul caz de acest fel într-o ţară a Islamului) nu va face decât să apropie Turcia, cu şi mai puternice argumente, de modelul cultural şi instituţional european.
Confruntarea actuală se duce între post-kemalismul clasei mijlocii educate, al tinerilor şi elitelor urbane ale Turciei şi neo-otomanisnul orientării conservatoare, moderat islamiste şi naţionaliste a Partidului Justiţie şi Dezvoltare (AKP), încă majoritar între opţiunile politice la nivel naţional, opţiune legitimată de dezvoltarea macro-economică remarcabilă şi de spectaculoasa afirmare a Turciei ca putere regională, din ultimul deceniu.
Deocamdată, post-kemalismul nu pare să fi găsit un exponent politic viguros, credibil şi coerent, comparabil cu anvergura de lider a lui Recep Tayyip Erdogan. Putem însă prevedea că un reprezentant politic competitiv al noului curent va apărea curând, fără a avea neapărat certitudinea că acesta va veni din rândul partidelor tradiţionale. Deja o serie întreagă de scriitori, intelectuali, actori, sportivi, nume consacrate din societatea turcă, personalităţi aflate în contact intens cu lumea occidentală dar în acelaşi timp cu susţinere populară internă au aderat la mişcarea contestatară anti-Erdogan. La un moment dat vor coagula o forţă a schimbării.
Pentru noi, ca români, este suficient să ne amintim naşterea zbuciumată a ideii de „societate civilă” şi a culturii politice democratice la începutul anilor ’90 pentru a înţelege că procesul transformării interne este ireversibil, chiar dacă liniile de sciziune ale celor două tipuri de societăţi, cea românească de atunci şi cea turcă de acum, ambele profund polarizate, erau şi sunt complet diferite. Turcia nu este, în fond, decât la treizeci de ani distanţă de ultima lovitură de stat militară, prin care generalul Kenan Evren devenea al şaptelea preşedinte al Turciei kemaliste, ţinând religia departe de aparatul de stat şi garantând în acest singur mod posibil (la vremea respectivă) continuarea reformelor economice care au modernizat o ţară „călare” pe două continente. Privind în urmă, drumul spre dezvoltare parcurs de această naţiune a fost impresionant iar guvernării conservatoare din ultimul deceniu i se datorează, trebuie recunoscut cu obiectivitate, o parte importantă din ceea ce este puterea şi reuşita Turciei în secolul XXI.
Ce este însă post-kemalismul, care este moştenirea comună şi prin ce se deosebeşte de kemalismul „Turciei moderne” din secolul XX? Pe scurt, ambele sunt seculariste şi modernizatoare (chintesenţa mesajului este deci aceeaşi), dar post-kemalismul face un pas înainte în modelul culturii politice propuse şi nu mai mizează pe armată ca garant al laicităţii statului. Este, aşadar, mai aproape de democraţia liberală de tip occidental, dar poate mai naiv decât ceea ce a imprimat „Tatăl Turcilor” ca tradiţii politice în abordarea mecanismelor puterii, într-o ţară cu specificul complicat al Turciei. Oricum am privi lucrurile, post-kemalismul încearcă să concilieze secularismul Turciei moderne, apărat odinioară de militari (regim devenit, în timp, corupt şi abuziv, ceea ce explică victoria categorică a AKP în 2002) cu valorile şi principiile democraţiei liberale, care respinge orice formă de autoritarism şi de imixtiune a religiei în guvernarea statului.
Turcia în care se naşte, spectaculos şi dramatic, post-kemalismul este însă într-un impas politic adânc şi de durată, deopotrivă intern şi european. Intern, pentru că mişcarea contestatară nu este deocamdată majoritară şi nu pare să dispună de soluţii de extindere dincolo de pieţele centrale ale marilor oraşe şi european pentru că, la cererea Germaniei, Uniunea Europeană ţine Turcia la porţile sale (cu doar 13 capitole de negociere deschise din 35, după 8 ani de „negocieri”), într-o ipostază umilitoare pentru o naţiune atât de puternică şi de mândră, mărind astfel frustrarea turcilor.
Răspunsul Europei este, aşa cum se vede, categoric unul de respingere a premierului Erdogan, respingere oarecum justificată momentan de replicile sfidătoare (poate pe fond nervos) ale regimului de la Ankara la adresa politicienilor europeni în general şi a celor germani în particular. Declarativ, mesajul Bruxellesului nu este unul de anulare a perspectivei europene a Turciei. Dacă ar fi aşa, ar fi profund neinspirat şi nedrept. O Turcie căreia i se refuză definitiv şansa apartenenţei cu drepturi depline la instituţiile europene, chiar cu „riscul” de a deveni a doua mare putere a Uniunii (în acord cu ponderea celor 80 de milioane de cetăţeni pe care îi are) devine un risc (de data aceasta fără ghilimele) pentru întreaga regiune a Europei de sud-est şi pentru securitatea celei mai importante punţi de comunicare între Europa şi Asia, între Occident şi Orient. Aliat fidel şi credibil în relaţiile internaţionale din ultima jumătate de secol, prieten cu cei ce vor să-i fie prieteni, partener stabil şi puternic pentru situaţii de criză, stat perfect funcţional dar capabilă de creştere, dezvoltare şi investiţii, cu o naţiune tânără, Turcia ar putea deveni o nesperată resursă de competitivitate a Europei pe plan global, dacă şi când va depăşi impasul intern actual, printr-o clarificare a tipului de guvernare (regim politic) pe care este pregătită să-l asume în anii care vin.
