Să fii femeie în România este o provocare chiar și astăzi. Sunt multe ”roluri” ingrate pe care societatea românească le atribuie femeilor. De exemplu, ”femeia sac de box”, sau ”femeia ca debușeu pentru frustrarea macho”. Se vede acest rol de la veselia cu care te înjură diverși bărbați la volan, pentru simplul fapt că ești femeie, până la agresivitatea fizică și verbală care modelează o bună parte din relațiile de cuplu. Un alt rol este ”femeia ca servitoare” – doar unul din preceptele clasice de educare a fetițelor din România este că trebuie să facă treabă în casă, iar de aici până la a se înhăma la jug nu este decât un singur pas, ușor de făcut în condițiile violenței educaționale de la noi, care sacrifică valoarea de sine și personalitatea copiilor. Dacă ne uităm spre ”câmpul muncii”, acolo e ”femeia – sexul slab”, iar dacă e slabă, atunci e ”normal”, e ”de la sine înțeles”, e ”legitim” ca salariul pe care îl primește să fie mai mic, ca oportunitățile care îi sunt oferite să fie mai reduse, că șansa la promovare și la implicare de pe picior de egalitate să fie nu un drept unanim recunoscut, ci, mai degrabă, o victorie câștigată adesea în luptă la baionetă cu bărbați care o privesc de sus, zâmbind ironic: ”e femeie”. Oh, da! Și mai e un rol, atât de promovat, încât a devenit un model pentru zeci, sute de fete tinere și o aspirație pentru bărbați dornici de recunoaștere socială: ”femeia Louis Vuitton”, sau ”femeia obiect decorativ”, ca o pervertire tristă și consumistă a feminității și frumuseții.
Exemplele de roluri sociale nefericite pot continua. Ele se înrădăcinează în stereotipuri adânci în societatea noastră, care sunt cultivate cu nonșalanță în continuare prin educație, produse media, discursul public, inițiative și atitudini politice uluitoare, discurs religios, glume de doi bani și o lipsă totală de respect și de responsabilitate față de CELĂLALT, indiferent de gen. Premisa lor este că femeia este inferioară bărbatului, iar această inferioritate se traduce în toate formele existenței sociale a femeii și a bărbatului.
Eu sunt femeie, dar ADN-ul meu m-a făcut imună la această stereotipizare. Am mers pe drumul meu, uitându-mă însă cu atenție, distanță și uneori cu revoltă atât la bărbații cât și la femeile care cultivă, permit, dau viață acestor roluri stereotipice. Le-am luat ca provocări și ca repere ale unui drum care nu este pentru mine. Iar dacă pot să-i inspir pe alții să renunțe la aceste roluri false, care șterg umanitatea din femeie și – implicit – din bărbați, o fac cu bucurie.
Există însă o temă stereotipică ce mă revoltă mai mult decât oricare alta: maternitatea. Și spun acest lucru de pe poziția unei femei pentru care propria ei maternitate reprezintă experiența inițiatică a vieții ei, nedepășită și neegalată de nicio alta până acum. Falsitatea cu care este tratată maternitatea în societatea noastră este dureroasă și periculoasă, iar ingredientele care compun acest stereotip ne umplu cotidianul, atât la nivel public cât și privat. Iată câteva exemple: Imaginea generală cultivată este de pufuleț roz sau bleu-ciel, în funcție de genul bebelușului așteptat sau proaspăt născut. La nivel normativ – maternitatea este definită în mod tradițional ca datorie a femeii, în timp ce bărbatul, după un rol pasager, pleacă la treburile lui mult mai importante. La nivel profesional – imaginea stereotipică este aceea că o femeie cu copii dă un randament și mai redus decât o femeie, care oricum e mai puțin performantă decât un bărbat, deci și șansele și oportunitățile scad.
În aceste condiții, mai vorbește cineva despre dificultățile și provocările maternității? Nimeni! De ce? Mai e loc de o dezbatere serioasă printre atâtea stereotipuri? Poate să fie ceva dificil pe un norișor atât de roz și de bleu-ciel, promovat în neștire prin discursul de marketing, care ne-ar vinde cu un bebeluș haios si inocent orice nu poate vinde cu imaginea unei femei sexy? Are dreptul femeia să își pună problema dificultății și a provocărilor inerente maternității în condițiile în care societatea, familia și educația i-au trasat DATORIA de a fi mamă, iar eșecul pe aceast linie ar însemna anularea valorii ei personale? Știe ea cum să gestioneze aceste probleme câtă vreme se privește pe sine prin lentilele puse de stereotipurile sociale, iar acestea și toți cei care cred în ele – societatea, familia, colegii, prietenii – ignoră tocmai elementul de bază al existenței ei: faptul că e doar un om, adesea slăbit de oboseală și de stress, de întrebări și de trăiri noi, în fața celei mai mari provocări a vieții ei, care îi aduce și cea mai mare fericire – aceea de a fi dat viață unui alt om, nu doar la naștere, ci în fiecare secundă ce urmează venirii pe lume a copilului.
În aceste condiții, maternitatea devine din când în când și subiect de discurs politic. Nu ar fi o problemă în sine – natalitatea ca temă de politici publice este legitimă și necesară -, dar la noi este una din marile teme ale societății tratate nu prost, ci extrem de prost de clasa politică. În urmă cu aproximativ un an, în Parlament a circulat un proiect de lege privind avortul absolut aiuritor, care urmărea să oblige femeile sa discute mai întâi cu un psiholog și numai după ce obțineau această bifă puteau să se programeze pentru întrerupere de sarcină. Dramele care se întâmplă la naștere în spitalele din România nu au fost încă pe deplin documentate – deși în ultima vreme au fost o serie de materiale jurnalistice excepționale – și nici abordate. O lipsă mai mare de atenție au doar dramele care apar după naștere, în perioada de post-partum, în casele tinerelor familii, pe fondul unei educații precare pe tema maternității și a lipsei unei asistențe pentru mamă/ lăuză care să includă sprijinul psihologic și trainingul pentru dezvoltarea unor abilități de bază pentru perioada aceasta atât de sensibilă (de la alăptare, până la gestionarea programului bebelușului, protecția și întărirea mamei pe fondul schimbărilor hormonale și psihologice, etc). Singura instituție care are o practică riguroasă pentru perioada de post-partum în România este Biserica Ortodoxă, care obligă o femeie lăuză care intră în biserică să se supună unei slujbe care să o curețe de păcate, de parcă a da naștere unei vieți, a fi parte din miracolul vieții poate fi ceva murdar.
În aceste condiții, în urmă cu câteva zile, șeful statului a vorbit și el despre maternitate. Din punctul de vedere al agendei prezidențiale, era un subiect nou, dar abordarea a fost una clasică. Clișeul în care s-a simțit familiar și justificat să vorbească a fost cel al ”maternității ca datorie” față de societate, pentru a opri declinul natalității. Performanța sa personală a fost să pună acest clișeu într-o altă perspectivă stereotipică – cea rasistă, anti-țigănească, în condițiile în care femeile cărora li se adresa erau femei active, femei de afaceri, deci femei cu un succes profesional care le-a permis să depășească cel puțin una din condiționările clasice, stereotipice asociate femeii românce. Pentru cei atașați de rolurile tradiționale alocate acesteia – despre care am vorbit la începutul acestui articol – poate fi chiar un moment de vârf, în care femeia româncă primește de fapt un spor de rol social: devine o „super-femeie”, ”arma împotriva înmulțirii țiganilor”, o altă temă stereotipică ce viciază mentalul românesc.
Există momente în care, dacă vorbim, arătăm doar că suntem ”pafariști”. Cu toții putem trece prin astfel de momente, de la orele de curs, când ne iau la întrebări profesorii, până la diverse momente din viața noastră profesională și socială. Cel mai sănătos în astfel de cazuri este să tăcem cât mai repede, să ne cerem scuze pentru că am greșit si să încercăm să corectăm greșeala.
Dacă privim maternitatea doar din perspectiva numerelor – câți nou-născuți vii/ morți înregistrează România anual și din ce etnie – avem o problemă reală la sistemul de valori și la înțelegerea profunzimii și a importanței acestui act. A îngropa importanța maternității în stereotipuri de orice fel și în indiferență înseamnă de fapt să ratăm tocmai șansele pe care aceasta ni le oferă, atât la nivel individual, cât și ca societate. O șansă unică la înnoire, înnoirea prin fiecare viață nouă care vine pe lume.
Dar această șansă există doar atâta vreme cât creăm condițiile pentru împlinirea fiecărei noi vieți la nivelul potențialului său autentic. De aceea, a vorbi de maternitate ca și cum aceasta s-ar limita la naștere e o greșeală. Maternitatea este o experiență pentru toată viața și este o responsabilitate. Adulții nu doar că aduc copii pe lume, ci le modelează viața prin tot ce fac și ce spun ei. Maternitatea poate fi împlinită atâta vreme cât noi, atât ca societate cât și ca indivizi, putem să asigurăm copiilor noștri șansa unei educații puternice, care să-i formeze ca oameni cu valori morale și încrezători în puterea și în destinul lor, fie că sunt români, romi, germani, maghiari, sau de orice altă etnie, fie că sunt săraci sau bogați, de la oraș sau de la sat.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
