Motto: “…such horrors as the Russian purges never surprised me, because I had always felt that –not exactly that, but something like that–was implicit in the Bolshevik rule” (George Orwell, 1940).
Demonii de care ma ocup in cartea “Diavolul in Istorie” sunt posedatii metafizici, ori mai precis spus, ideologici. Ori si mai exact, utopici. Sunt demonii modernitatii auto-distructive care vestesc mileniul de aur. Experti in mituri, stiu sa se deghizeze, sa vrajeasca, sa ispiteasca, sa ademeneasca. Se furiseaza in detalii, construiesc sofisme ametitoare si rationalizari specioase. Sunt indiferenti la soarta milioanelor de victime. Ii amagesc pe oameni cu fagaduinta unor vremuri mereu insorite, a acelor “zori care canta” despre care scria Gabriel Peri, jurnalistul comunist executat de nazisti in 1941 si omagiat de Eluard intr-un poem celebru. Nu intamplator Dinu Pillat vorbeste in romanul sau “Asteptand ceasul de apoi” despre miscarea revolutionar-mesianica a vestitorilor (avea in gand, fireste pe legionari, dar putea fi la fel de bine vorba, cum observa Cosmin Ciotlos intr-o recenzie din “Romania Literara”, de comunistii interbelici). Demonii despre care scriu fac parte din sectele extazelor deopotriva mistice si nihiliste. N-au disparut, isi continua lucrarea malefica.
Mefisto apare adeseori investmantat in tinuta profesorului, a Logicianului, personajul ionescian, a eruditului dialectician pentru care schemele istirosofice sunt doar jocuri speculative menite sa justifice oricat de multe si oricat de crude experiente de laborator istoric. Citez din Christopher Hitchens, un om care cunoastea bine specia: “On the Left, Luis Althusser’s attempt to recreate Communism by abstract thought was probably the last exhalation of the idea, terminating in his own insanity and I once rather heartlessly called his application for the Electric Chair of Philosophy at the Ecole Abnormale” (“Why Orwell Matters”, Basic Books, 2002, p. 194).
Ceea ce Peter Viereck a identificat drept metapolitica tine tocmai de acest hybris, de nesabuinta, de aroganta epistemica ridicata la rang de suprema virtute. Stalin era pontiful doctrinar absolut, la fel si Hitler. Religii seculare inradacinatate in scientism, bolsevismul si nazismul nu puteau fi decat proiecte ateiste, anti-crestine, fundamental anti-religioase. Ceea ce-i deranja si pe bolsevici si pe nazisti era tocmai umanitatea, failibitatea asumata a lui Iisus. Nu mai putin ii exaspera universalitatea pasiunii sale. Calugarii religiilor politice moderne se aseamana cu fanaticii medievali. Asa l-a conceput Thomas Mann in “Muntele vrajit” pe iluminatul Leo Naphta, antipodul iluministului mereu perdant, flasnetarul Settembrini, profet al progresului istoric…
Problema secolului XX, ori una dintre aceste probleme care au facut sa curga fluvii de sange, dar si de cerneala, este sanctificarea mijloacelor in numele unui scop presupus imaculat. Raul, pentru ca despre Rau vorbim, un Rau care poate fi explorat psihologic, istoric, teologic si filosofic,s-a tradus in promisiuni emancipatoare, in angajamente colective de salvare in si prin Istorie. Amintesc aici caracterologia adeziunilor febrile cu care incepe “Gandirea captiva” de Czeslaw Milosz, una din cartile esentiale ale gandirii anti-totalitare. Alfa era Moralistul, Gamma era Sclavul Istoriei. Nu ma refer doar la utopiile egalitare convertite in cosmaruri de tipul regimului Khmer Rouge, dar si la dictaturile de extrema dreapta. Sigur, intre cele doua paroxisme revolutionare (termenii de dreapta si stanga sunt deo uluitoare ambiguitate, cel putin in acest context) au existat consubtantialitati si afinitati pe care multi dintre zeloti nu le-au observat ori au preferat sa le ignore. Despre ele a vorbit insa Vasili Grossman in “Panta Rhei” si in”Viata si destin”, le-a plasat sub ceea ce-as numi reflectorul constiintei morale. O scena de la Kremlin, din august 1939, in timpul semnarii Pactului Molotoiv-Robbetrop capteaza aceasta inavuabila inrudire. Stalin il prezinta pe Beria oaspetelui nazist” “Este Himmler-ul meu”.
Mihail Bulgakov a asezat drept motto al marelui sau roman acel citat din “Faust” in care Diavolul, cel care urzeste mereu raul, ajunge sa creeze doar bine: “Ein Teil von jener Kraft, die stets das Böse will und stets das Gute schafft”. Este vorba, cred, de acea viclenie a Ratiunii (List der Vernunft) despre care scria Hegel in “Prelegerile de filosofia istoriei”, de faptul ca maleficiile urzite de Diavol rezulta, adeseori, intr-un fel de progres. Dar aici incepe o alta discutie: ce poate justifica sacrificiile umane facut in numele progresului? Exista progres ori vorbim de un construct mental pe care il aplicam, il atasam artificial pe lantul evenimential, altminteri contingent si haotic, numit istorie? Ce se intampla cand omul se indraceste? Cand iluminarile devin invitatii la exterminari, la genocid? Multe din aceste teme sunt explorate de filosoful politic John Gray in recenta sa carte “The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths” (2013). Voi reveni.
Cand oamenii ajung sa se inchipuie zei, cand Ratiunea ori Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, cand individul este tratat ca o simpla “fictiune gramaticala” (Koestler), se ajunge la masacre in masa, la statul propagandei universalizate, la lagare de concentrare si la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intra in istorie neanuntat. Tot asa cum nimeni nu l-a anuntat pe Gregor Samsa ca va deveni gandac…
In revista “The New Criterion”, Paul Hollander, profesor emerit de sociologie la University of Massachusetts (Amherst) si autorul unor lucrari clasice despre totalitarism a publicat o cronica a cartii mele “The Devil in History”. Public aici textul tradus de Madalina Schiopu in revista “22″.
“Volumul lui Vladimir Tismăneanu are rara calitate de a fi, în același timp, nuanțat și pasionat. El va rămâne probabil o contribuție durabilă pentru o înțelegere mai adâncă a marilor crime istorice ale secolului trecut, strâns legate de conceptul și realitatea totalitarismului. Cititorul trebuie prevenit că e dificil să faci dreptate, într-un spațiu atât de limitat, acestei cărți ambițioase și reflexive care explorează cele mai tragice și semnificative fenomene istorice ale secolului trecut și încercarea de a le legitima. Sintetizată corect de autorul său, cartea este „un eseu comparativ comprehensiv pe marginea originilor intelectuale, a crimelor și eșecului mișcărilor radicale și totalitare care au răvășit ultimul secol“. Volumul examinează, de asemenea, decăderea și prăbușirea regimurilor comuniste și noile condiții apărute după colapsul acestora în Europa de Est postcomunistă.
Este nevoie de tenacitate și de o erudiție formidabilă pentru a te lansa printre controversele care, vreme de câteva decenii, au însoţit și adesea au modificat conceptul de totalitarism. Autorul are însă o pregătire remarcabilă pentru această sarcină. A crescut în România comunistă și a cunoscut astfel pe pielea lui viața într-o societate totalitară; apoi și-a dedicat bună parte din viață pentru a studia atât teoria, cât și practica sistemelor comuniste, așa cum s-au desfășurat ele în Europa de Est. Nu spunem asta pentru a sugera că experiența personală demonstrează dincolo de orice dubiu utilitatea unui concept, ci mai degrabă pentru a arăta că experiența unor realități politice ajută adesea la o înțelegere mai bună atât a conceptelor pe care le-au generat aceste realități, cât și a ideilor care au creat inițial aceste realități.
Tismăneanu și-a asumat misiunea de a demonstra că acest concept are sens și de a elucida asemănările semnificative (fără a ignora diferențele) dintre nazism și comunismul sovietic – asemănări care se află în miezul ideii de totalitarism și, de asemenea, unul dintre cele mai controversate atribute ale acestuia. Cealaltă temă principală a cărții este relația dintre idealurile sau planurile marxismului și practicile statelor comuniste care și-au clamat inspirația și legitimitatea de la marxism – un alt subiect amplu dezbătut printre intelectualii occidentali.
Conceptul de totalitarism a apărut pentru a arăta trăsăturile distinctive ale unor sisteme politice extrem de represive și criminale, cum ar fi Germania nazistă și Uniunea Sovietică sub Stalin, urmate de China lui Mao și Cuba lui Castro. Aceste regimuri sunt substanțial diferite de alte autocrații sau tiranii din trecut. Ele au fost represive în noi feluri și pentru noi motive. Au extins la extrem înțelesul a ceea ce este „politic“, legitimând astfel controlul statului asupra unor zone ale vieții ce fuseseră indiferente altor regimuri autocratice. Această acțiune enormă și nu în întregime reușită a fost inspirată de puternice credințe religioase secularizate și de o dorință de a transforma fundamental atât instituțiile sociale, cât și oamenii înșiși.
Aceste regimuri s-au remarcat prin eforturile lor declarate și consistente de a uni teoria cu practica, idealurile politice cu realitățile sociale. Această întreprindere a implicat violență politică și constrângere la scară mare, având în vedere că, în viziunea puterii, societățile vizate trebuiau purificate de toți cei percepuți ca obstacole în cale a unui proiect fără precedent de inginerie socială. Unii teoreticieni, ca Hannah Arendt și Robert Nisbet, au sugerat că apariția acestor regimuri a fost un produs secundar al modernității, marcată de declinul comunității, izolare socială și pierderea unui scop comun. Societățile totalitare, liderii lor glorificați, credințele religioase secularizate au oferit o alternativă primitoare – sau așa a părut la momentul respectiv – la aceste condiții specifice modernității.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
