Deplâng, de ceva vreme, gemetele competente ale „analiştilor” de toate soiurile. Multilateral dezvoltaţi şi multicultural instruiţi, unici dar ubicuui, ei minunează naţiunea cu priceperi enciclopedice şi abilităţi abisale: politologia şi fotbalul, ştiinţa şi religia, sociologia şi show-bizz-ul, economia şi starea vremii, sunt doar câteva exemple de domenii care n-au nici o taină pentru tălmacii noştri.
De curând, în aria lor de măiastră acoperire a apărut un nou domeniu: dreptul cu toate ramurile lui, de la constituţional la procedură civilă, de la penal la proprietate intelectuală. Dreptul pare să fie noua pasiune a analiştilor, mândri nevoie mare de producţia de raţionamente juridice pe hectar de talk-show.
Ca jurist, am fost adesea surprins şi indignat de tonele de prostii debitate ca analize de drept în studiourile TV şi în diverse jurnale. Iritat şi contrariat, mi-am vărsat năduful în discuţii cu prietenii şi-n câteva intervenţii de gazetă şi m-am bucurat uneori că protestele mele nu-s singulare[1]. N-am sperat, evident, că asemenea intervenţii vor avea ca efect reducerea din canale a numărului de braconieri de silogisme: deh, datul cu părerea în prime time pare să fie un ingredient obligatoriu al ratingului de presă. Şi-apoi, indigesta logică de tabloid n-are nimic în comun cu logica juridică. Dacă însă de la diverse antene şi ziare de scandal nu am aşteptări pe subiect, de la publicaţiile cu ştaif cred că putem pretinde, totuşi, un dram suplimentar de consideraţie pentru ştiinţa dreptului şi logica lui.
Convins de rezonabilitatea unei asemenea exigenţe, mă declar în continuare contrariat de anumite interpretări pe teme juridice dezvoltate în catedre serioase şi de ţinută. Bunăoară, articolul lui Cristian Ghinea, „Dreptul constituţional la hârtie igienică groasă”, Dilema veche, numărul 475 din 21-27 martie 2013. În articolul cu pricina, domnul Ghinea anlizează Constituţia României şi se arată extrem de dezamăgit de calitatea pretins jalnică a legii noastre fundamentale. Convins că, în general, „constituţiile sînt unele dintre cele mai enervante documente produse de oameni”, iar „cantitatea de prostii conţinute de constituţii este deprimantă”, reputatul eseist al Dilemei se apleacă asupra Constituţiei noastre cu un diagnostic tranşant: această lege „începe prost”, cu „o colecţie de baliverne inutile, plus minciuni, plus prostii” şi continuă la fel de stupid, fiind „o pălăvrăgeală curată” şi o „logoree fără relevanţă”. După judecata distinsului interpret, normele de principiu care definesc valori precum „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic” reprezintă „baliverne mizerabile”, textele normative referitoare la altceva decât „funcţionarea puterii” sunt „balast inutil”, iar Constituţia „e o pierdere de vreme (sic!) atunci cînd promite chestiuni generale, chiar dacă promisiunile sînt OK în sine.” Sunt motivele pentru care jurisconsultul Ghinea înfăşoară Constituţia într-o groasă hârtie igienică pe care adnotează: „singurele articole chiar necesare sînt cele cu referire la drepturi şi instituţii” (chiar dacă „şi acelea sînt tarate de prostii pretenţionase”), motiv pentru care „putem renunţa lejer la 90% din text, fără nici o urmare practică”.
Pamfletul contondent anti-constituţional al domnului Ghinea mă indispune. Întâi de toate, pentru că vine de la un intelectual de înaltă ţinută[2] şi e publicat nu oriunde, ci într-o revistă culturală selectă. Separat de asta, găsesc că respectivul rechizitoriu suferă de vicii care ţin de metodologia abordării (1) şi că este anchilozat de pseudo-raţionamente şi concluzii strâmbe (2).
1. Până să ajungem la fondul chestiunilor analizate, primii viruşi care afectează din start textul în discuţie vin din zona metodologiei şi-a unei anume atitudini interpretative, inchizitoriale şi dogmatice, exact autosuficienţa enciclopedic-emfatică de care mă plângeam în introducerea acestei intervenţii.
Întâi de toate, deşi atacă o tematică de drept constituţional (de fapt, biblia acestei ramuri de drept, obiectul ei de studiu) eseul împricinat nu conţine nici o trimitere, nici măcar sumară, la opinia vreunui constituţionalist. Şi când spun „trimitere”, nu am neapărat în vedere o eventuală referinţă ştiinţifică ori invocarea unui doct argument de autoritate, ci minima concesie făcută specialiştilor în drept prin recunoaşterea plusului lor de pricepere pe subiect. Or, dimpotrivă, impresia generală lăsată de respectivul articol este că orice eventuale păreri contrare ale constituţionaliştilor ar fi, şi ele, cepe degerate. Mesajul subtextual (probabil negândit până la capăt) este că, dacă însăşi Constituţia e o balivernă, dreptul constituţional e balivernissim: un fel de vorbe despre discuţii, ducă-se pe pustii.
În al doilea rând, deşi publicat în Dilema, textul suferă de o acută lipsă a dilemelor. E un rechizitoriu plin de „adevăruri” ferme, emfatice, infailibile şi inconturnabile. Deasupra lor, pumni în masă care resping, cu viscerală iritare, posibilitatea ca o normă de drept să spună ceva mai mult decât silabele primului ei cuvânt. Nici o umbră de îndoială că lucrurile ar putea sta altfel, nici un dubiu, fie el şi complezent. Totul e limpede, crystal-clear, beton armat. Un fel de-a vitupera că mărul cade din copac în baza gravitaţiei, iar legea care explică fenomenul este inutilă.
În fine, separat de lipsa dilemelor, un al treilea păcat metodologic al analizei este, în opinia mea, lipsa nuanţelor şi tăria hiperbolică a diagnosticului: Constituţia este, în opinia autorului, un text legal „enervant”, „prost”, „plin de baliverne mizerabile”, „minciuni”, „balast inutil” şi „palavre”, o dureroasă „pierdere de vreme”. Nici o speranţă, doctore?…Îmi zici că plămânii mei sunt praştie, creierul-muci şi inima-varză, dar nu-mi explici eu cum de mai respir, gândesc şi vorbesc în condiţiile date. A te năpusti în felul ăsta asupra unei teme (indiferent de domeniu), a abandona nuanţele şi a folosi doar tuşe extreme şi triviale echivalează cu o auto-dinamitare a propriei credibilităţi. Din păcate, un asemenea mod de abordare pune sub semnul întrebării rigoarea întregului demers analitic.
2. Nu-mi propun s-o fac pe avocatul Constituţiei României sau să pretind că ea este o lege impecabilă sau măcar foarte bună. Nu sunt specialist în drept constituţional şi-apoi, chiar de-aş fi, tema e mult prea vastă pentru a fi epuizată în două pagini (de altfel, doctrina şi jurisprudenţa de drept constituţional ocupă biblioteci masive în toate jurisdicţiile lumii). Cu toate acestea, îmi permit să resping întregul rechizitoriu al domnului Ghinea ca vădit nefondat. El ignoră valoarea de principiu a normei constituţionale, rolul ei de ghid al politicii de legiferare a unui stat, statutul de fundament al întregului sistem juridic naţional. Pe rând…
a) Potrivit domnului Ghinea, Constituţia americană „are cele mai puţine prostii. Ca o regulă generală, cu cît o ţară are o constituţie mai scurtă şi cu mai puţin zorzoane (sic!), cu atît cetăţenii ei sînt mai liberi şi mai bogaţi. Constituţia americană este scurtă şi cu puţine zorzoane”. Nu ştiu pe ce se bazează domnul Ghinea când afirmă asemenea „adevăruri” tranşante. Ce înseamnă Constituţie „scurtă” ? Care-s acele „puţine prostii” ale legii fundamentale americane ? De unde şi până unde conexinea dintre „dimensiunea” Constituţiei şi libertatea ori bunăstarea cetăţenilor ? (Autorul n-o afirmă explicit, dar sugerează implicit concluzia că americanii sunt „cei mai liberi şi mai bogaţi” cetăţeni ai lumii, teză infirmată de statisticile oficiale din domeniile drepturilor omului[3] şi nivelului de trai[4]). Ar fi multe de obiectat aici…Mă rezum doar să zic că „zorzoanele” Constituţiei americane au făcut o mare istorie, fiind obiect de serioasă analiză şi de savuroase controverse într-o doctină juridică de mii de pagini.[5]
b) În viziunea lui Cristian Ghinea, „ moda asta, de a umple constituţia cu brizbizuri (sic !), în loc de chestiuni practice, a plecat de la francezi. Şi de-acolo, s-a răspîndit ca o molimă, pe tot continentul”. Nu prea pricep cum ar trebui definite „brizbrizurile” normative, dar ţin să fac câteva precizări legate de provocatoarea adnotare: pe de o parte, este adevărat, Constituţia franceză a fost utilizată ca sursă de inspiraţie de alte state, în special în ceea ce priveşte „molima” drepturilor omului[6], dar există numeroase ţări europene care, pe de altă parte, văd altfel decât Franţa organizarea statală şi n-au folosit legea fundamentală franceză ca model de croială normativă (monarhiile europene sunt cel mai la îndemână exemplu în acest sens).
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
