Moartea lui Sergiu Nicolaescu va genera în spaţiul nostru mediatic acelaşi gen de lamentaţii encomiastice pe care l-a născut şi moartea lui Adrian Păunescu. Ca şi acesta din urmă, regizorul a întruchipat modelul de succes simbolic şi comercial în România lui Nicolae Ceauşescu. Urmărite, admirate, comentate, producţiile sale au intrat în folclorul urban. Replicile şi personajele sale au devenit parte din identitatea colectivă. După revoluţie, canonizarea regizorului nu a fost pusă în cauză – de la poziţia de autor al filmelor cu care au crescut generaţii de români, Sergiu Nicolaescu a făcut tranziţia la postura de senator FSN. Continuitatea cu România socialistă era reconfirmată, încă o dată, prin continuitatea acestei cariere. Filmele realizate în regim de libertate au dus mai departe , fără umbră de revizuire morală sau intelectuală, liniile imaginarului ideologic din epoca stalinismului naţional. Elogiul mareşalului Antonescu era în perfect acord cu ideologia autarhică şi naţionalistă dominantă la mijlocul anilor 1990.
Dincolo de nostalgie, dincolo de atractivitatea câtorva dintre creaţiile sal, posteritatea lui Sergiu Nicolaescu se cere plasată sub semnul totalitarismului ceauşist şi al instrumentelor sale de propagandă. Colaborarea sa cu scenarişti ca Titus Popovici sau Francis Munteanu nu este un accident – indiferent de intervalul istoric pe cale l-a încadrat cinematografic, Sergiu Nicolaescu a urmat, fără ezitare, indicaţiile regimului comunist. Talentul său a fost mobilizat în direcţia “umanizării “ comenzii partinice. Saga Comisarului Moldovan şi aventurile Pistruiatului au fost încărcate de mesajul comunist- agreabile şi punctate de suspans, ele sunt expresia cea mai seducătoare a divertismentului propagandistic în România lui Nicolae Ceauşescu.
Citeste intreg articoul si comenteaza pe Contributors.ro
