Am ascultat cu indescriptibilă stupefacţie declaraţiile dlui Ioan Rus, politician al Partidului Social Democrat, care exprimau judecăţi despre raportul dintre originalitate şi plagiat în istoria culturii şi extrăgeau de aici argumente menite să scuze plagiatul primului ministru. Am aflat că, în opinia domniei sale, „de la Platon şi Aristotel încoace toată lumea plagiază”, iar că de aici ar rezulta o relativitate atât de mare în raportul dintre originalitate şi plagiat încât decizia asupra calităţii doctoratului primului ministru nu poate fi luată într-un context care, în sine, nu separă limpede cele două noţiuni ci, dimpotrivă, le amestecă din punct de vedere istoric.
Cu aceeaşi indescriptibilă stupefacţie am ascultat afirmaţiile lui Răzvan Theodorescu, pentru care plagiatul, ipotetic în opinia domniei sale, cunoaşte o relativizare geografică. Academicianul Theodorescu recunoaşte responsabilitatea civică a plagiatului, dar susţine că această responsabilitate are drept consecinţă necesară retragerea din politică a autorului lui numai într-un stat occidental cu tradiţie clară în privinţa raportului dintre originalitate şi plagiat, dar că într-o ţară cum este România, aflată la limita orientală a civilizaţiei invocate, sunt suficiente doar scuzele.
Iată două căi de a-l elibera pe autorul plagiatului prin relativizări provocatoare: una istorică, alta geografică. Susţin că ambele relativizări sunt false şi că admiterea lor pune în discuţie întreaga noastră onoare civică şi ridică sub semnul întrebării însăşi participarea României la modernitate. Dacă este corect ceea ce susţin, atunci plagiatul primului ministru are o singură consecinţă: demisia lui imediată şi retragerea titlului de doctor. Totuşi, mi-aş fi păstrat aceste reflecţii pentru mine însumi dacă nu mi-aş fi dat seama că le pot gândi public cu un profit mai mare decât cazul simplu al prim-ministrului. Cred că, respingând cele două forme de relativizare, pot provoca o înţelegere mai profundă decât acceptăm în genere a modernităţii şi a participării noastre la ea. Merită, într-adevăr, vorbit despre cele două forme de relativizare, a lui Ioan Rus şi a lui Răzvan Theodorescu, deoarece fiecare dintre ele se bazează pe un adevăr profund, dar de care abuzează sofistic fiecare dintre ei.
În primul caz, când Ioan Rus spune că de la Platon şi Aristotel toată lumea plagiază, el nu are dreptate în mod literal şi nu poate susţine cu exemple din istoria culturii afirmaţia sa. Dar un fond de adevăr există: politicianul trebuia să spună că însăşi condiţia culturii este aceea de a rezuma originalitatea la o formă proprie de interpretare a unei tradiţii originare. Că în cultură, implicit în cercetarea ştiinţifică, tocmai a crea înseamnă a apela profund tradiţia, nelăsând-o să se preschimbe în forme goale şi în retorică fără înţeles. Că aşa intră noul în lume. Nu aş fi crezut niciodată că pot lămuri o chestiune politică de calibrul sancţiunii necesare pentru un prim ministru care plagiază apelând un faimos pasaj din Bonaventura, care explică în prologul Comentariului său la Cartea Sentinţelor ce anume înseamnă autorul unei cărţi. Dar iată că se aplică: el spune că o carte se poate face doar în patru feluri: iei alta şi o copiezi, iar atunci eşti copist (scriptor). Iei mai multe şi faci una singură, iar atunci eşti compilator. Iei una şi o copiezi, dar pui puţin şi de la tine, interpretând-o: atunci eşti commentator. Iei puţin de la alţii, menţionându-i, şi mult de la tine: atunci eşti auctor. Dar niciodată nu poţi lua totul de la tine, fiindcă numai Christos este auctor în sens total. Condiţia culturii este spusă aici splendid: nici un om nu creează (cercetează) fără să reia o tradiţie. Asta vroia să spună şi politicianul român. Dar el a folosit demagogic cuvântul „plagiat”, mizând pe faptul că orice cultură este istorică şi că orice creaţie apelează o tradiţie. Dimpotrivă, a recunoaşte că nu există originalitate în cultură şi în cercetare fără apelarea unei tradiţii înseamnă numirea onestă a tradiţiei, dar prin trimiteri exacte, prin citarea surselor, prin atribuirea separată a surselor şi a comentariilor. De aceea plagiatorul este vinovat în faţa comunităţii sale în sens politic: el minte în privinţa propriei tradiţii care legitimează existenţa unei comunităţi.
A doua relativizare, cea geografică, conţine şi ea o sămânţă de adevăr, rostită la fel de demagogic, dar cu o forţă care devine înşelătoare şi perversă dacă nu îi spunem pe numele ei adevărat. Academicianul Theodorescu spune că, pentru cazul României, sunt suficientele scuzele. Dacă pentru un plagiat al unui politician în Germania cerem demisia, de ce pentru România ar fi altfel? Nu avem onoare şi obligaţii egale în Comunitatea Europeană, pentru care ne batem să reprezentăm România la Bruxelles? Baza adevărată (şi care trebuie numită corect) a afirmaţiei academicianului ţine de faptul că Germania, în acest exemplu, este creatoare a lumii moderne, iar România este încă o aspirantă la lumea modernă. În cazul de faţă, aceasta înseamnă că Germania judecă un plagiat pornind de la existenţa unui mediu care a gestionat de mult normele plagiatului, în vreme ce noi procedăm invers: sperăm ca pornind de la un plagiat (culmea, unul cu miză politică!) să producem un mediu care să îşi clarifice ce este plagiatul, cum să reacţionăm la el, care sunt limitele şi gradele lui etc. De fapt, academicianul spune ceva foarte adevărat, chiar dacă onest ar fi fost să o spună deschis: că România academică nu era pregătită pentru o reacţie normală la plagiatul lui Victor Ponta. Dacă am fi fost pregătiţi, atunci aveam deja cazuri precedente de plagiat soluţionate public, în baza cărora procedurile ar fi fost mai rapid executate şi cu mai puţine comentarii, adică guvernul actual ar fi fost de câteva zile o simplă amintire.
Dar nu suntem pregătiţi. Iată cazul meu individual: scriu duminică seară acest articol, mâine dimineaţa merg la un examen unde am deja dovada a trei wiki-plagiate, sunt îngrozit că în catedra unde funcţionez se va susţine o teză despre care deja am dovezile unor pasaje copiate, iar la noul Consiliu de Etică am redirecţionat un plagiat jenant al unui coleg de breaslă, fără să mă aştept la o soluţie, de vreme ce nu prezintă interes politic. În acelaşi timp, mi-am cerut recent scuze pentru o acuzaţie de plagiat formulată de mine acum trei ani, întrucât acum sunt dovezi că de fapt era invers, plagiatorul e cel plagiat şi plagiatul era de fapt plagiatorul. Acesta este mediul nostru, în care discutăm cazul primului ministru! Iar dacă nu ne clarificăm acest mediu, prin analize riguroase şi atitudini ferme şi definitive în faţa unor plagiatori care nu au funcţii politice, atunci acuza noastră la adresa primului ministru va fi în continuare legitimă, dar nu va fi eficace. Dacă primul ministru nu va demisiona, atunci rezistenţa lui va face ca aspiraţia României spre civilizaţia modernă să fie oarbă. Dacă mediul civic nu va formula definiţiile, criteriile, terminologia clară a plagiatului şi nu o va aplica regulat, aceeaşi aspiraţie se va dovedi vidă.
Aşadar, rămân două probleme distincte. Una este retragerea primului ministru, care este o chestiune de onoare. A doua este formarea unui mediu reactiv. Pentru un prim pas în soluţionarea ambelor, propun serios tuturor colegilor a căror profesie este exprimarea publică: să folosim ca sinonim pentru „a plagia” verbul „a pontui”, cu substantivul corelat „pontuire”. Vom spune despre o operă că este pontuită din alta, vom aplica sancţiuni pentru pontuire. Să recunoaştem: dacă limba română va asimila această propunere, atunci memoria noastră va fi o pedeapsă mai cumplită decât orice demisie.
Comenteaza pe Contriburtors.ro
