Nu o să pomenesc nimic in acest articol despre alegerile care tocmai au trecut. Ele nu schimbă decât un partid cu altele, iar fiecare dintre ele a avut propria parte de vină in adâncirea problemei despre care scriu în acest articol. În ultima perioadă am impresia că am devenit un pic masochist. Citesc studii care arată că direcţia noastră este zidul de care o să ne izbim cu forţă maximă într-un viitor nu foarte îndepărtat, adică nu mai mult de 20 de ani.Mă refer în special la sistemul nostru de pensii publice, sistem care este o uriaşă schemă Ponzy (adică un fel de Caritas), schemă care ar fi trebuit să sucombe deja dacă nu ar fi susţină de bugetul de stat.
Ultimul studiu pe care l-am citit este intitulat “Evoluţia demografică pe termen lung şi sustenabilitatea sistemului de pensii”, studiu realizat sub bagheta fostului ministru al muncii, dl. Mihai Şeitan. Pentru cine îl cunoaşte doar din apariţiile publice, atrag atenţia că dânsul este un foarte slab comunicator, dar este unul dintre cei mai buni experţi în sisteme publice de pensii pe care îi avem.
Câteva concluzii la care domnia sa a ajuns:
- până în 2060 numarul de contribuabili va scădea cu 15%, iar cel de pensionari va creşte cu 16% – adică ne vom apropia de un raport de 1 contribuabil la 2 pensionari!!;
- până în 2050 deficitul sistemului public de pensii va ajunge la 12% din PIB – complet nesustenabil!!!
- pentru a deveni cât de cât sustenabil, rata de înlocuire nete a pensiei va scădea la mai puţin de jumătate din cât este în prezent (de la 48,9% la 23%) sau vârsta de pensionare va trebui să crească dramatic (peste 70 de ani).
Oricum, trebuie să înţelegem cu toţii că primul mare hop va veni chiar mai repede: între 2030 si 2035 va ieşi la pensie segmentul de vârstă cel mai consistent de populaţie: “decreţeii” născuţi între 1967 şi 1970.
Care sunt cauzele pentru care s-a ajuns la această situaţie de-a dreptul dramatică? Pe cele mai multe dintre ele le ştim deja:
- deciziile iresponsabile de scoatere la pensie anticipată pentru multe categorii de persoane, inclusiv prin disponibilizări;
- categorii de pensionari foarte tineri (în special din zona poliţiei, armatei şi serviciilor speciale);
- abuzuri de pensionari pe caz de boală sau handicap;
- scăderea natalităţii;
- migraţia masivă de după 1990.
Din nenorocire, această problemă nu este una care să se poată rezolva peste noapte, din condei. Trebuie să ne pregătim din timp, să luăm măsuri care să uşureze sarcina asupra sistemului public de pensii, pentru a evita adevarate tragedii in viitorul mai mult sau muţin indepărtat.
De asemenea, trebuie luate măsuri, atât în ceea ce priveşte creşterea accentuată în perioada următoare a sistemelor facultative de pensii (cu acumulare, nu ca cel public – de tipul pay as you go), dar şi în ceea ce priveşte educarea financiară a oamenilor, care să înţeleagă din timp nevoia de a economisi, de a investi în active/activităţi care să le asigure un venit decent când nu vor mai putea munci.
În plus, trebuie create rapid condiţii de creştere economică, de atragere de investiţii, inclusiv prin reducerea costului muncii calificate.
Am făcut această introducere pentru a arăta cât de mare este nevoia de acţiune imediată pentru a pregăti sistemul public de pensii pentru ce va veni şi pentru a repune în discuţie o propunere mai veche de a mea: plafonarea bazei de calcul a tuturor contribuţiilor sociale la un nivel rezonabil – propunere pe care iniţial am gândit-o pentru a creşte competitivitatea României, pentru a atrage investiţii directe (nu speculative), dar şi pentru a ajuta la creşterea gradului de conformare voluntară şi sucesul cotei unice (propunerea a fost făcută în mai 2004), dar pe care astăzi o consider ca fiind cel puţin la fel de importanta pentru a asigura stabilitatea viitoare a sistemului public de pensii + sistem la care din păcate nu o să putem renunta mult timp de acum încolo.
Spun de mulţi ani că sistemul nostru de contribuţii sociale este unul extrem de complicat şi ineficient. Pe de o parte, avem cote ale contribuţiilor sociale foarte mari, aplicate la venitul brut, fără să existe o plafonare a bazei de calcul a contribuţiilor sociale (cu excepţia contribuţiei individuale de 10,5% la asigurări sociale). De cealaltă parte avem (încă) destul de multe excepţii şi moduri de a “fenta”, cel puţin în parte, plata contribuţiilor sociale.
Cât de jalnică este performanţa sistemului nostru de contribuţii sociale se poate vedea şi din Raportul pe 2011 al Consiliului Fiscal (pag. 67) – http://www.consiliulfiscal.ro/
Se poate vedea că România colectează mai puţin decât Slovacia (9,5% din PIB faţă de 8,3% România, – 13%), în condiţiile în care cotele sunt comparabile, dar în Slovacia baza de calcul a tuturor contribuţiilor sociale este plafonată la 1.000 Euro. De asemenea, se poate vedea că Bulgaria reuşeşte să colecteze 6,8% din PIB (-18% faţă de România), dar cu contribuţii de doar 29% (-36,6%) şi baza de calcul plafonată la 2.000 leva (aprox. 1.025 Euro)…
Modificările din ultimii 2 ani nu au făcut decât să complice şi mai mult lucrurile, cu rezultate mai mult decât modeste în planul colectării.
Dar haideţi să nu ne mai plângem. Analizele acestea comparative sunt motive de retrospecţie, de analiză; trebuie să înţelegem ce anume nu merge la noi. Ce au ei şi noi nu avem? Din cele două exemple anterioare, un lucru este clar: ei au un plafon al bazei de calcul a contribuţiilor la un nivel rezonabil. Noi nu avem aşa ceva! Nu cunosc foarte bine cele două legislaţii, dar am motive să presupun că ei nu prea au nici excepţii…
Dar haideţi să vedem ce avem noi acum:
- contribuţii sociale de aproximativ 16.5% pentru angajat şi 28% pentru angajator (44,5% în total);
- plafon de 5 salarii medii pe economie la baza de calcul a contribuţiei sociale (efectiv la angajat, teoretic doar la angajator – plafonul se calculează pe fondul de salarii, ceea ce înseamnă că angajatorul plăteşte sume pentru care angajatul nu plăteşte puncte de pensie, ceea ce eu am spus mai jos că este jaf la drumul mare);
- contribuţii diferenţiate pentru alte tipuri de venituri.
Practic, cuantumul contribuţiilor nu depinde numai de CÂT câştigă contribuabilul, ci mai ales de CUM câştigă!
Evident, cea mai mare sarcină fiscală este pe muncă. Cei care prestează, creează etc, plătesc mai puţin. Uneori muuult mai puţin!
Pe lângă ineficienţă şi dificultate în administrare, mutantul nostru mai generează şi frustrări de genul: “da’ eu sunt prost să plătesc şi ăla nu?”. Mai ales că sistemul public al contribuţiilor sociale ar trebui să se bazeze şi pe principiul solidarităţii (halal solidaritate!).
Care este propunerea mea?
Înlocuirea actualului sistem de calcul al contribuţiilor (practic rescrierea Titlului IX.2 din Codul fiscal) cu unul simplificat, care să îndeplinească următoarele cerinţe:
- baza de calcul a tuturor contribuţiilor sociale plafonată la un nivel rezonabil. Pentru a fi rezonabil, un astfel de plafon trebuie să fie suficient de mic pentru a stimula conformarea voluntară, dar suficient de mare pentru a nu reduce veniturile bugetului consolidat. În 2010 am calculat că un plafon egal cu trei salarii medii este perfect sustenabil, putând aduce venituri suplimentare de cel puţin 0,5 miliarde Euro. Sunt în curs de refacere a calculelor şi am convingerea că se poate demonstra că plafonul poate fi stabilit la 2, cel mult 2,5 salarii medii ;
- cuantumul contribuţiilor să nu mai depindă de modul în care se obţine venitul, ci doar în funcţie de cât venit este obţinut.
Logica de funcţionare a unui astfel de sistem va fi următoarea:
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
