Relația românilor cu animalele este una complicată. Dacă ar fi să urmăm firul istoric al relației noastre cu câinii, numiți îndeobște maidanezi, am putea să prezumăm că: 1) românii iubesc foarte mult aceste animale întrucât le tolerează pe stradă și conviețuirea om – câine este considerată firească; 2) România –căci nu este doar o problemă locală, a bucureștenilor – are multe maidane, deci mulți câini și multe haite de câini; 3) legea românească este încă un text abstract, rămas nedescifrat și se caută diverse interpretări până la înțelegerea ei deplină și corectă, iar această căutare și acest demers juridico-filozofic durează de aproximativ 22 de ani; 4) relația istorică dintre om și câine în România se leagă îndeaproape de viziunea măreață a constructorilor comuniști și de crearea omului nou neatașat de comunitate; 5) politicienii, aleșii, autoritățile, asociațiile de protecție a animalelor, poliția animalelor iubesc, la rândul lor, foarte mult câinii și unii nu se pot decide între iubirea de câine și iubirea de om, întrucât cele două tipuri de iubire uneori se confundă și înseamnă voturi sau bani.

Ajungem însă la momentul actual, secolul XXI, anul 2012, într-o țară europeană, membră a grupului țărilor Uniunii Europene, alături de alte țări europene, care se presupune că au un trecut comun, valori și principii de viață și de organizare a societății comune, drepturi și obligații asumate în mod egal, o serie de norme și de reguli menite să asigure responsabilizarea, echilibrul, respectul legilor, democrația electivă și participativă, normalitatea, respectul pentru ceilalți, umanitatea, solidaritatea.

În această țară, România, s-au întâmplat deunăzi niște evenimente care i-au pus pe mulți pe gânduri. O serie de morți suspecte și decese abrupte, atât ale unor localnici, cât și ale unor călători străini pe aceste meleaguri au îngrijorat peste măsură. Din îndepărtata Japonie, un călător a fost ucis sălbatic într-o seară, în umra unui atac organizat în haită, acum câțiva ani. Nenumărați alți călători, europeni sau nu, au fost agresați și atacați, plecând de pe plaiurile altfel mioritice cu amintiri traumatice. Pe un alt maidan, căci țara despre care vorbim nu duce lipsă de locuri virane, abandonate și dezolante, un copil a fost omorât, o fetiță care se juca în gunoaie. Alte morți recente, copii, femei, bărbați au încins spiritele și au alimentat dorința de răzbunare. Vinovații sunt, fără putință de îndoială, niște câini, animale de pripas, dar aparținând totuși comunității. În celelalte țări europene, în mod misterios, câinii nu locuiesc pe străzi, maidane nu mai există demult, iar atacuri în haită nu s-au mai pomenit. Anormalitatea întâmplărilor recente a ridicat niscaiva întrebări cu privire la nivelul de împărtășire a unor norme comune în spațiul european și la capacitatea de a ne adapta secolului în care trăim.

Particularitățile României sunt însă nenumărate, o știm cu toții, s-a scris și se scrie zilnice despre ele. Vom vorbi aici doar despre problema câinilor comunitari. Deducem că: 1) există o problemă; 2) câinii aparțin comunității/unei comunități; 3) există un fel de isterie/tensiune/obsesie/ură/iubire legată de câini 4) se caută o soluție.

Se impun câteva reflecții:

Iubirea de animale la români. Românul iubește animalele, mai ales tăranul român, agricultor, care nu poate trăi fără ele în prispă. În aproape orice gospodărie din țara asta, vom găsi un câine. De multe ori câinele este legat cu un lanț scurt și gros, cât lungimea unei mâini, este hrănit cu un colț de pâine uscată pe zi și apă când se poate. O nouă tendință a țăranului înstărit este să ia un câine de pripas și să îi pună un lanț de gât scurt, foarte scurt și să îl uite lângă o placă de beton pentru viitoarea lui casă. Betonul trebuie păzit astfel încât să nu i-l fure alt țăran înstărit, din cauza sindromului capra vecinului, foarte răspândit prin aceste locuri. Dacă animalul moare, nu-i bai, sunt destui câini amărâți pe stradă.

Orășeanul român, înstărit și el, după cum a citit el într-o revistă lucioasă, își ia un câine de rasă, scump. Observă în locul de unde l-a cumpărat că femela era într-o stare deplorabilă, bătrână, bolnavă, ținută într-o cușcă de 2/2 și împerecheată în neștire, chiar cu proprii pui, dar totuși cumpără, pentru că iubește animalele, și le iubește mai mult decât colegul sau partenerul său de afaceri care și-a luat o rasă inferioară ca preț. Câinele e drăguț, copiii orășeanului înstărit îl iubesc foarte mult, îl răsfață cu acadele. Curând câinele crește și are nevoi: vrea să iasă afară, vrea să se împerecheze, răcește, are nevoie de medicamente. Urlă des din plictiseală, tristețe și durere. Copiii nu mai suportă. Orășeanul înstărit se enervează, ia câinele și îl duce pe un maidan. Îl lasă acolo. În fond, câinii se înțeleg mai bine unii pe alții, o să se descurce cumva, orășeanul a încercat, e prea dificil, n-are timp, s-a plictisit, vrea ceva nou, poate un șarpe sau un animal liniștit.

Activistul pentru drepturile animalelor, om de asociație. Toți iubesc animalele, în mod spontan și sincer. Unii dintre ei au învățat însă valoarea iubirii. Iubirea de animale costă, și costă foarte mult. De aceea donațiile pentru câini paralizați, fără șanse, sunt binevenite. Poate totuși câinele va trăi. Dacă nu va trăi, nu-i nimic, se găsesc destule cazuri tragice. Sensibilizăm donatorii. Donațiile nu se fac publice, nu se cunosc. Asociațiile se bat între ele, care salvează mai mulți câini. Nu se aliază în favoarea unor cauze comune, pentru binele animalelor decât rareori, eventual pentru publicitate. Nu au bani și nici nu strâng pentru adăposturi. Sterilizările se fac gratuit, prin parteneriate cu cabinete veterinare. O vedetă cu profil public ajută cauzei, se strâng mai mulți bani pentru câinii pe care îi întâlnim în drumul nostru. Nu sunt bani pentru monitorizarea tuturor stăpânilor de animale și pentru verificarea lor. Sunt și asociații cu proiecte mari, bine făcute, de sensibilizare a populației și de găsire a unor soluții viabile pe termen lung pentru câini, dar una sau două. Vocea lor se pierde în noianul zecilor de asociații care ne asaltează cu cereri de donații și fotografii înfiorătoare în fiecare zi.

Poliția animalelor. Prin lege, polițistul animalelor iubește animalele. În practică, polițistul animalelor nu există, este asimilat deseori polițistului de la secția de poliție, dacă acesta din urmă are chef. De obicei, nu are. I se pare înjositor, la valoarea lui, să se ocupe de animale. Există și o federație generală a poliției animalelor în subordinea Ministerului Administrației și Internelor care are fonduri fabuloase și care se numește Federația Comisariatul pentru Societatea Civilă (sic!). Datorită acestor fonduri fabuloase, mulți primari din sate uitate de lume și oameni care au plătit o taxă au intrat în rândul polițiștilor animalelor. Au primit mașini de intervenție și fonduri. E o afacere înfloritoare, s-au scris vreo două articole care au murit între timp. Altfel, nu există divizii de poliții ale animalelor decât pe hârtie. Nu există norme metodologice. Cei care doresc să facă o plângere trebuie întâi să treacă de altă autoritate, apoi la poliție, unde trebuie să treacă de disprețul polițiștilor.

Asociațiile de protecție a animalelor pot da însă în judecată Guvernul, Primăria, Poliția. Și cetățenii o pot face, mai nou (vezi un articol foarte bun aici ). Nu am auzit de astfel de procese. Asociațiile trebuie să lucreze cu autoritățile, au nevoie de fonduri, trebuie să se înțeleagă cumva. Spre binele animalelor, desigur.

Politicienii. Ei iubesc cel mai mult animalele. Cât timp sunt câini maidanezi pe străzi se numără mai multe voturi.

Oamenii comunității. Sunt multe categorii de oamenii ai comunității, nu îi putem clasifica aici. Ne vom referi însă la tipurile reprezentative.

Omul rațional, liberal. Legea interzice eutanasierea câinilor, deși se fac presiuni în favoarea acceptării eutanasierii. Omul rațional respectă legea, deci caută alternative. Alternativa evidentă este luarea câinilor de pe străzi și păstrarea lor în adăposturi curate, igienice, cu hrană, apă, căldură și medicamentele necesare. Se pare că nu există astfel de adăposturi, iar fondurile alocate s-au evaporat undeva pe traseu. A doua alternativă sunt campaniile de sensibilizare a comunității, în scopul adopției, educării copiilor, donațiilor către asociațiile de protecție a animalelor credibile, împotriva comercializării animalelor, împotriva circurilor, împotriva abuzurilor, implicarea și reacția activă împotriva faptelor de abuz, abandon, maltratare a animalelor, neglijență, corupție. A treia alternativă logică este eutanasierea câinilor bolnavi, bătrâni, fără posibilitatea de a fi recuperați. Conform legii. Legea există, însă nu se aplică.\

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro