Liderii europeni au semnat de curând Tratatul privind Stabilitatea, Coordonarea și Guvernanța in UE. Cum se potrivește acesta în cadrul dinamicii gestiunii crizei zonei euro și a reformei guvernanței? Tratatul priveste guvernanța Uniunii Europene, cea a zonei euro în principal si se focusează pe întărirea disciplinei fiscale2; el trebuie judecat împreună cu pachetul legislativ („six pack”), pe care Parlamentul European l-a aprobat anul trecut și cu strategia Europa 2020. Însă, există aspecte majore neclare în aceasta noua arhitectura. Tratatul poate fi un pas concret spre construirea unei uniuni monetare solide fiind de notat faptul ca Angela Merkel, cancelarul german, a subliniat nevoia de adancire a integrării politice. De asemenea, Tratatul a oferit un puternic alibi interventiilor energice ale Bancii Centrale Europene (BCE), în ipostaza de creditor de ultimă instanță. Totodată, el poate domoli temerile in rândul politicienilor și electoratului german, că banii sunt direcționați către un abis fără sfârșit. Dar există numeroase aspecte neclare cu privire la modul în care aadancirea integrării poate avea loc. In plus, poate „incrementalismul” sa fie o metodă de gestionare a cizei si reforma eficientă, dacă piețele pun presiune în mod constant? De aceea, factorii de decizie ar trebui să prezinte lucrurile într-un mod mai transparent.
Tratatul și gestiunea crizei
Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene, subliniază că tulburările din zona euro s-au mai potolit în ultima perioadă, stare validată de o serie de semne, intre care diminuarea spreadurilor titlurilor de stat. Însă, acest fapt este datorat, în primul rând, operațiunilor de refinanțare pe termen lung (trei ani) ale BCE, prin care s-a injectat masiv capital în sectorul bancar european, la o dobândă de doar 1%. Fără aceasta, situația din zona euro și de pe piețele globale ar fi fost mult mai gravă în prezent. Este adevărat că și măsurile luate de noile guverne din Italia și Spania au o relevanță. Totuși, este puțin cam devreme pentru a da un verdict în aceasta privinta. În plus, banii nu circulă în interiorul economiilor și mare parte din sumele pe care băncile le-au împrumutat de la BCE, prin intermediul operațiunii de refinanțare pe termen lung (aproape un trilion de euro), au fost parcate tot acolo. Neîncrederea este încă ubicuă.
În cadrul exercițiului de gestiune a crizei din Europa, cea mai importantă piesă este reprezentată de rezolvarea problemelor din economiile amenințate de insolventa. La acest nivel, există o interdependeță între încercarea de a „stinge focul” si reformarea designului defectuos al zonei euro, ce se dorește a fi infaptuita prin intermediul Tratatului. Ajutorul acordat Greciei, Portugaliei, Irlandei, intervențiile BCE in piețele secundare, prin care cumpăra datorie suverană a diverse țări (inclusiv Italia și Spania), formarea Fondului European de Stabilitate Financiară și a Mecanismului European de Stabilitate, toate acestea sunt, în principal, măsuri de gestiune a crizei. De asemenea un obiectiv important este corectarea unui sistem financiar care a evolutat într-o directie greșita in ultimele decenii. Este demn de menționat că aceste eforturi au loc în timp ce redistribuţia puterii în economia lumii atrage după sine nu putini perdanți în Europa și face din mentinerea/recastigarea competitivității o provocare centrală.
Salvarea Greciei de la un faliment haotic și prevenirea unei contagiuni la nivelul zonei euro au fost o îngrijorare majoră începând cu primăvara lui 2010. Cel de-al doilea acord de împrumut al Atenei (și restructurarea datoriei publice) nu face decât să mai cumpere timp. Inclusiv datele troicii FMI-UE-BCE indică că este foarte probabil ca un al treilea pachet de asistență să fie necesar curand. Iar măsurile prin care Grecia poate fi adusă pe făgașul unei creșteri durabile (realizarea de competitivitate) sunt insignifiante inca, în timp ce majoritatea banilor împrumutați se duc pe acoperirea datoriei. Această țară, chiar dacă va rămâne, sau într-un final, va părăsi zona euro, are nevoie de un „Plan Marshall”, pentru a câștiga speranță. Deoarece fără speranță, deznădejdea va submina chiar si politici bune.
Grecia este cel mai flagrant exemplu al unei țări care nu a ținut cont de regulile zonei euro și poate fi considerată un exemplu de ”stat eșuat” (failed state) în lumea industrializata. Dar, să fim drepti, reguli inadecvate ale Uniunii Monetare Europene (UME) au creat un climat care a permis Greciei să piardă controlul finantelor publice. Dacă Grecia nu ar fi făcut parte din zona euro, este probabil ca datoria sa publică sa nu fi atins nivelul critic din 2008; piețele nu ar fi permis aceasta. Acelaşi lucru se poate spune și despre alte câteva țări, membre ale zonei euro. Politica europeană (politics) a jucat încă de la început un rol cheie în design-ul zonei euro, cu preţul unor anomalii economice. Politicieni accentueaza faptul că euro reprezintă în mare parte un instrument politic, ca introducerea sa a avut rolul de a consolida proiectul european. Însă, o importanță trebuie acordată și modului în care moneda unica a fost creata, riscurilor înglobate în fundamentele instituționale și de politici (policy) din UME3 . Trebuie spus că drama elenă reprezintă doar o piesă din tabloul ce are ca laitmotiv insuficiențele structurale ale zonei euro.
Structura: disciplina bugetară este o condiție necesară, dar nu suficientă
Impactul pe care Tratatul îl va avea asupra economiilor din UE poate fi analizat pe două trasee. Primul este reprezentat de funcționarea zonei euro ca un tot unitar, ca o Structură, ceea ce poate fi înțeleasă în termeni de reguli, rețele (networks), aranjamente instituționale și politici (policies) comune. Cel de-al doilea traseu are în prim-plan procesul de elaborare a politicilor la nivel național in UE.
Tratatul reprezintă un pas înainte in reformarea guvernanței zonei euro, prin impunerea unei discipline fiscale, regula ce a fost deseori incalcata de către ţările membre încă de la debutul Uniunii Monetare. Dar, în pofida denumirii sale, Tratatul pare a fi o interpretare unilaterala a crizei din zona euro. Intrucat radacini ale crizei sunt suboptimalitatea Uniunii Monetare (ceea ce unii analiști au subliniat cu mult timp în urmă) ca și aranjamente instituționale și de politici inadecvate4. Existența unei singure politici monetare pentru cele 17 state (care a amplificat bule speculative în țările mai puțin prospere din UME), lipsa unor mecanisme prin care să se atenueze șocurile asimetrice de la nivel supranațional, absența unui creditor de ultimă instanță (lender of last resort), lipsa unui acord cu privire la împărțirea poverii ”burden-sharing”, inexistența unui cadru comun de reglementare și supraveghere a piețelor financiare, toate acestea cumulate descriu un design defectuos al zonei euro. Această arhitectură necorespunzătoare trebuie să fie pusă in relatie cu o viziune simplistă a modului în care piețele financiare operează (ipoteza piețelor perfecte/efficient markets hypothesis) și a desconsiderații surprinzătoare a riscurilor sistemice, abordari care au precumpanit înainte ca această criză să erupă. Modul în care intermedierea financiară a evoluat in ultimele decenii, impinsa fiind de valuri de dereglementări, a crescut mult riscurile sistemice. Guvernele și băncile centrale redescoperă acum stabilitatea financiară drept fiind fundamentală, ca un obiectiv de politică economica esential, dar la un cost economic și social teribil de mare.
În contextul crizei financiare, creste îngrijorarea privid îndatorarea guvernelor din zona euro – multe dintre acestea fiind nevoite să se implice direct și să salveze sectoare bancare preluând din datoria privată. Iar Tratatul încearcă să rezolve această situație prin limitarea deficitelor bugetare structurale pe cale normativa și prin sancțiuni semi-automate. Însă a trece cu vederea supraîndatorarea sectorului privat (incluzând gospodăriile personale) denaturează narativul explicativ al crizei. Pentru ca îndatorarea sectorului privat stă la baza unor dezechilibre externe majore în zona euro, cât și a deteriorarii bilanturilor contabile ale băncilor. De fapt, deficitele de cont curent din interiorul zonei euro au devenit periculoase din cauza viciilor de construictie ale UME și a unei lipse de încredere în mecanismele sale de ajustare. Dezbaterea ce are loc în Germania din acest punct de vedere, temerile exprimate de Bundesbank (Banca Centrală a Germaniei) cu privire la dezechilibrele din cadrul sistemului central de plăți al zonei euro, denumit Target2, sunt un exemplu grăitor în acest sens5. Intr-o uniune monetară funcțională asemenea dezechilibre ar trebui să fie de interes pur statistic. Acestea sunt motivele pentru care unii considera că modul în care funcționează UME se aseamănă mai mult cu o zonă ce foloseste aceeasi moneda, decât cu o uniune monetara autentica6. Mai mult de atât, inflația și datoria publica nu sunt elemente suficiente pentru a analiza stabilitatea economică. Nici un nivel scăzut al deficitelor structurale nu este îndeajuns pentru a semnala zorii unui dezastru. Spania este un exemplu elocvent pentru această situație, pentru că deficitul ei structural a fost în jur de 1% din PIB în anii dinaintea crizei (FMI a indicat în 2007 pentru Spania chiar un surplus structural).
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
