"Bunicul tau a fost avocat, unchiul tau este un avocat celebru, eu sunt avocat, tu cam ce ai de gand sa faci?" Nu este o replica dintr-un film, este replica pe care mi-o tipa tata in ureche de fiecare data cand luam vreo nota mai mica. Era frustrant. Trebuia sa ma ridic la asteptarile familiei, ma visau avocat. Eu... eu vroiam sa fiu liber, sa las viata sa isi urmeze cursul normal.

Am luat lectii de drept de cand aveam 3 ani. Tata imi dadea sa analizez diverse situatii, sa gasesc un vinovat si un nevinovat, sa imi argumentez parerile. Am culminat prin clasa a 3-a cand am participat de pe margine la o bataie intre colegi, iar cand a venit invatatoarea si i-a despartit am tinut o adevarata pledoarie pentru cel care incasase, ziceam eu “pe nedrept”, pumnii adversarului. Nu imi propusesem sa fac asta. In timp ce toata clasa il sustinea pe unul sau pe celelalt, eu stateam si analizam cauza, situatia creata si numarul loviturilor. Ce a facut invatatoarea? M-a dat exemplu in fata clasei. Abia atunci mi-am dat seama ca am pierdut "bucuria" unei rafuieli intre pusti. Atunci mi-am dat seama ca sunt ca un om mare, cand de fapt era un copil care visa la aventura.

Mi-am trait copilaria si adolescenta invatand foarte bine. Asa spun eu acum, insa daca ii intrebam atunci pe parintii mei, ei erau foarte dezamagiti. Imi dadeau exemple de copii ai prietenilor lor care invata foaaarte bine si care "vor ajunge medici, profesori sau arhitecti, exact ca parintii lor. Ei de ce se pot lauda cu copiii lor, iar noi trebuie sa ne fofilam mereu? Ne-ai innebunit cu veleitatile tale de aviator! De-aia esti numai cu capul in nori".

Da, eu ma visam pilot. Vroiam sa vad lumea de la inaltime, vroiam sa simt libertatea cerului si reponsabilitatea unui om care raspunde de vietile oamenilor. Eram bun la matematica si la fizica, desenam avioane si ma vedeam pilot.

Acesta era cel mai bun lucru pentru mine, stiam ce vreau sa fac cu viata mea. Cand ma intrebau rudele sau cunoscutii parintilor mei "Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?" eu raspundeam "Pilot". Atunci mama ofta si astepta intrebarea care venea firesc si fara niciv o exceptie "Cum, nu avocat ca tatal tau?" Acesta era momentul in care mamei "i se facea rau" si vroia sa iasa la aer sau avea brusc nevoie la baie. Ma tragea de mana si plecam, eu increzator si "cu capul in nori", ea trista si dezamagita.

Am tras tare la mate si la fizica. Ma antrenam in fiecare zi si mi-am impus un program care sa ma faca sa fiu cel mai bun pentru zilele de examen. Stiam ca e bataie pe locuri, stiam ca vin dintr-un liceu oarecare, nu de la cel militar, asa ca trebuia sa ma pregatesc din timp.

Cum ma simteam atunci? Hmmm... Simteam ca am aripi sa zbor.

Am terminat liceul si am dat examene peste examene si teste peste teste pentru admitere la Scoala de Aviatie de la Bobocu. A fost greu, dar cu fiecare test pe care il treceam eram din ce in ce mai aproape de visul meu. Au urmat cursuri peste cursuri, ore de practica, antrenamente, rigurozitate. Scoala asta m-a format ca om.

Dupa scoala de aviatie am urmat pregatirea la TAROM. Ore de zbor, simulatoare, pregatire. Ai mei erau deja resemnati. Incepusera chiar sa se impace cu ideea ca nu voi ajunge avocat. La asta se mai adaugau si laudele pe care le auzeau din stanga si din dreapta "Baiatul vostru e aviator, asta da meserie". Acum eu eram cel care eram dat ca exemplu copiilor din casele de medici si arhitecti. Nu pot sa spun ca nu m-am simtit bine atunci cand am aflat ca eu eram cel care "se realizase" si copiii cu care mama imi scotea ochii atunci cand eram mici nu ajunsesera prea sus.

Acum sunt un om fericit si realizat. Sunt comandant de echipaj, am o familie care ma sustine si ma intelege. Nu stiu cum ar fi fost daca ii ascultam pe ai mei si ma faceam avocat. Am inteles "la batranete" care erau aspiratiile lor, am inteles ca, alegandu-mi cariera, ei credeau ca asa voi fi fericit. Lucrul care ma amuza acum cel mai mult este ca, desi ai mei au varste venerabile acum, au vazut in copilul meu o noua tinta: viitorul avocat din familie.

Aducandu-mi aminte de copilaria mea, dar privind spre viitor, am hotarat sa-i las copilului meu libertatea de a alege. Daca ceea ce vede la mine i se pare interesant, este liber sa imi urmeze cariera. Meseria pe care o am m-a facut sa privesc viata cu alti ochi si sa ii incurajez pe cei din jurul meu sa isi urmeze visul.

Vizioneaza filmuletele de mai jos. Descopera povesti de viata in care pasiunea meseriei se impleteste armonios cu sentimentul implinirii.