Cele mai importante site-uri de stiri din Romania nu pot fi accesate online din Iran. Se intampla si la case mai mari: daca tastezi adrese precum bbc.com sau cnn.com vei fi redirectionat catre o pagina formata din ferestre multicolore, cu numeroase indicatii in farsi.
Facebook si YouTube sunt si ele interzise de catre Ministerul Culturii si Indrumarii Islamice de la Teheran. I-am intrebat pe mai multi demnitari iranieni cum explica aceasta cenzura a mediului online. Diferenta dintre raspunsurile lor si cele primite de la iranienii obisnuiti este uriasa. Cu cei din urma am reusit sa discut doar in cel mai viu, liber si colorat spatiu al Teheranului: bazarul.
Desi am ajuns in Iran la invitatia oficiala a Ambasadei de la Bucuresti, la Teheran am fost informati ca, pentru a face interviuri pe strada cu oamenii obisnuiti, avem nevoie de o acreditare speciala emisa de Ministerul Culturii si Indrumarii Islamice. Acreditare pe care, in ciuda solicitarilor noastre, nu aveam s-o mai primim.
O atitudine in armonie cu recomandarile facute in testamentul sau de catre Ayatollahul Khomeiny, care cerea “guvernantilor din toate timpurile sa nu permita niciodata ca organele de informare si presa sa devieze de la Islam si de la interesul patriei.” Motivatia este mentionata in acelasi testament: “libertatea in forma sa occidentala corupe tinerii, baieti si fete, si este condamnata de catre Islam si de ratiune.”
Doar ca, la 27 de ani de la recomandarile Liderului Suprem, baietii si fetele din Iran isi doresc sa fie “corupti” de anumite forme ale libertatii occidentale. Desi este interzis, cateva milioane de tineri au cont pe Facebook. Cenzura oficiala este ocolita cu ajutorul unui protocol VPN (virtual private network), dar autoritatile teocrate intentioneaza sa corecteze pe viitor aceasta fisura prin instalarea unui intranet national, singurul prin iranienii se vor putea conecta la internet.
Moda in Teheran
Consilierul ministrului iranian de Externe, dr. Javad Kachoucian, mi-a explicat de ce o retea sociala precum Facebook-ul este interzisa in Iran: “In toate tarile exista o lege si in Iran toti oamenii trebuie sa respecte legea. Daca legea ii lasa pe oameni sa foloseasca Facebook-ul, atunci oamenii il pot folosi. Dar nu tot ce e pe Internet este bun pentru tineri si pentru noua generatie. Astfel ca oamenii pot folosi Internetul doar in cadrul legii.”
Mai tarziu, in preajma unui suc sangeriu de rodii (noiembrie e luna rodiilor in Teheran), unul dintre oficialii cu care m-am intalnit mi-a explicat ca Facebook-ul este interzis pentru ca a jucat un rol activ in declansarea primaverii arabe dar si pentru ca nu permite postarile anti-sioniste.
Singurul loc în care am reuşit să scap de monitorizarea politicoasă dar strânsă a ghidului oficial a fost bazarul. Binecuvântată evadare, căci doar în coloratul bazar din Teheran am putut vedea Iranul real, acela de pe care cortina de propagandă a teocraţiei iraniene sau a politicienilor americani căzuse.
Prin bazarul iranian nu umblă bărboşi cu bombe la subsuoară şi nici mullahi care se încruntă la femeile cu cont pe Facebook. Acolo e Iranul cel cald şi curios faţă de străini (simptom al unei ţări închise?), respectuos şi primitor. Cu fete zâmbind seducător în faţa aparatului foto sau râvnind copilăreşte la bijuterii ispititoare. Cu bărbaţi ridicându-se sfioşi de pe scaun ca să mă lase să le fotografiez magazinul, neînţelegând prin ce ar putea fi ei interesanţi pentru mine. Oamenii buni ai oricărei ţări din lume, aşa cum sunt oamenii atunci când niciunul dintre cele două păcate capitale (mândria şi lăcomia) nu şi-au băgat coada.
Efectul bijuteriilor în bazarul din Teheran
Acolo m-a oprit Mariann să mă întrebe dacă m-am pierdut şi nu am cumva nevoie de ajutor. Este o tânără de 29 de ani, îmbrăcată într-un taior negru cu o croială la modă, care îi subliniază talia de viespe. A venit la Teheran dintr-un orăşel din sud ca să cumpere marfă din bazar pentru magazinul ei de haine. Soţul ei are o fabrică de materiale plastice şi, deşi nu sunt bogaţi, o duc binişor. Criza şi embargo-ul occidental i-a atins, dar statul le-a acordat o subvenţie consistentă pentru a rezista.
Ca la toate celelalte tinere din Teheran, ochii Mariannei sunt subliniaţi măiastru cu negru, de un căprui puternic şi mă privesc aiuritor de direct, fără să clipească. Câteva şuviţe în nuanţe roşcate îi cad şic de sub voalul negru. În Europa, gestul ei ar fi echivalat cu un avans erotic, dar atitudinea Mariannei transmite doar simpatie şi curiozitatea de a sta de vorbă cu un străin.
În timp ce ne plimbăm alături prin bazar, îmi povesteşte că are rude care locuiesc în Germania dar că, deşi i-ar plăcea foarte mult, nu a văzut niciodată Europa din cauza vizei. A călătorit însă în China, Rusia şi în Orientul Extrem. Îi povestesc despre imaginea mea pre-formată despre Iran – o ţară închisă şi cvasi-feudală – dar (răspunde ea) “regimul politic e cu totul altceva decât oamenii. Oamenii sunt foarte drăguţi şi primitori.” Are cont pe Facebook, cum au toţi prietenii ei, şi i se pare o greşeală că autorităţile îl interzic.
Întâlnire amoroasă în Isfahan
„Dar guvernanţii nu sunt perfecţi şi mai greşesc şi ei. Uneori mă amuz împreună cu soţul meu de faptul că antenele parabolice sunt interzise prin lege, dar foarte mulţi dintre noi le folosim. Oricum, în ansamblu guvernanţii nu au făcut o treabă proastă în ultimii ani.” Facem schimb de telefoane, tot la iniţiativa ei. Ca să nu fie cumva neînţelegeri punctează zâmbind: “te-am văzut singur şi un străin singur într-un oraş trebuie întotdeauna ajutat.”
M-am despărţit de Mariann – după ce şi-a cerut scuze pentru engleza ei – în dreptul unei grămezi de bărbaţi care citeau titlurile mai multor ziare aliniate ordonat pe jos, în jurul unui chioşc de presă al cărui raft era prea mic pentru numărul publicaţiilor. În Iran există peste 50 de ziare şi 15.000 de jurnalişti lucrează în presă şi pentru televiziuni. Cu mândrie au fost recitate aceste cifre de către Jafar Mohammadzadeh, vice-ministru al templului cenzurii din Iran: Ministerul Culturii şi Îndrumării Islamice.
După ce mi-a explicat că occidentalii folosesc media pentru a împrăştia informaţii false despre Iran, am avut un scurt dialog, intermediat de un traducător, cu Jafar Mohammadzadeh. Prima mea întrebare a fost: „Există ziare şi televiziuni în Iran care se opun oficialitatilor?”
Sfeclă roşie şi nuci în bazarul din Teheran
“Site-ul pentru care lucraţi se numeşte HotNews din câte am înţeles”, şi-a pregătit ministrul replica. „Ştirile dumneavoastră sunt Hot sau îi faceţi pe oameni să fie Hot cu site-ul dumneavoastră? Întreb asta pentru că sunt anumite site-uri care înfierbântă oamenii, în loc să aducă ştiri fierbinţi. În Iran nu toată media este pro-guvernamentală. Exista presa în engleză care critică poziţiile noastre în privinţa Europei şi a Statelor Unite. Ele sunt libere în limita propriilor drepturi. Avem în Iran numeroase birouri de presă ale institutiilor media americane, engleze, franceze. Nimeni nu le va face rău dacă nu acţionează împotriva securităţii statului nostru.”
„Dar întrebarea mea era legată de presa în farsi. Există deci astfel de ziare, site-uri şi televiziuni cu discurs împotriva oficialilor, dar în farsi? Şi dacă da, îmi puteţi spune câteva titluri?”
“Exista aici media care este pentru negocierile dintre Iran şi puterile occidentale”, răspunde ministrul. „Din nefericire, occidentalii au făcut atât de mult rău poporului nostru, încât nimeni nu e gata să ridice mâna şi să spuna că e pro-occidental. Iar noi trebuie să fim uniţi, mână în mână, şi să luptăm pentru pacea omenirii.”
Târguieli într-un bazar iranian
Înainte de a părăsi clădirea Ministerului Culturii şi Îndrumării Islamice, îl întreb pe traducătorul ministrului la ce facultate a deprins engleza cu un accent atât de bun. „Am învăţat-o de unul singur, ascultând foarte mult BBC-ul”, vine răspunsul. Dacă străzile Teheranului sunt vegheate de uriaşele postere ale ayatollahilor, zidurile blocurilor sunt pline de afişe care anunţă cursuri pentru IELTS (testele internationale de limbă engleză).
Înainte de vizita la una dintre cele mai mari agenţii de presă din Iran, ne-am oprit în biroul decanului Facultăţii de Jurnalism din Teheran. Profesorul Ghassem Farajollahi spune că atât presa de stat, cât şi cea privată, sunt „sub supravegherea Ministerului Culturii şi Îndrumării Islamice. Fiecare agenţie de ştiri care e împotriva revoluţiei islamice e interzisă. Oricine poate critica guvernul, dar nimeni nu poate critica religia. Avem o linie roşie aici. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci nu-l vei provoca niciodată. Liderul politic poate fi criticat, Ayatollah-ul nu poate fi criticat. Nu poţi avea o conferinţă de presă în care să spui ca Ayatollahul nu are dreptate.”
Decanul, profesor cu studii în Europa occidentală, îmi dă un sfat util: „dacă doriţi ca site-ul dumneavoastră să fie accesibil aici, completaţi un formular prin care să anunţaţi Ministerul că nu sunteţi împotriva principiilor islamice.”
Localnici din Isfahan
Jurnalistii agentiei de presa iraniene pe care am vizitat-o sunt in majoritate femei. Toate acoperite cu voalul si imbracate in negrul regulamentar perioadei de Muharram. La fel si barbatii, cu totii nerasi conform regulilor aceleiasi perioade de Muharram.
Unul dintre ei imi face semn sa ma apropii de biroul lui. Ma intreaba de unde sunt, discutam putin despre Hagi si comisarul Moldovan, si ma roaga sa-i arat site-ul de ştiri pentru care scriu. Ii spun ca e cenzurat si il intreb de ce se intampla asta. Jurnalistul ma prinde de mana si ma trage intr-un colt al redactiei, unde un stalp de sustinere ne fereste de ochii colegilor sai.
“Vezi tu, noi aici nu avem ca voi libertatea cuvantului. Guvernul si liderii nostri cred ca poporul nu e suficient de destept ca sa hotarasca ce e bine si ce nu e bine pentru el. Si asta e un lucru foarte rau. HotNews probabil nu e accesibil din cauza cuvantului Hot, care este interzis pe tot internetul din Iran. Oamenii obisnuiti din Iran sunt foarte diferiti de cei din functiile oficiale."
În redacţia unui ziar din Teheran
"Uita-te la noi: trebuie sa ne imbracam cum ne zic altii sa ne imbracam. Eu daca as veni barbierit la serviciu, as primi mustrare. Nu e normal. Dar sa te duci acasa si sa spui ca desi jurnalistii din Iran sunt supravegheati, ei gandesc independent.” Îmi strânge mâna cu ambele palme si apoi ne uitam impreuna la pagina HotNews.ro, folosind protocolul VPN.
La finalul intalnirii, unul dintre sefii redactiei ne spune ca „daca ii intrebi pe iranieni care e prioritatea, libertatea cuvantului sau un salariu mai mare, toti vor raspunde ca salariul.”
Si asa imi amintesc de cel mai interesant personaj pe care l-am intalnit in bazarul din Teheran. Ferydoon are mustata stufoasa si impunatoare a unui domn de 67 de ani. A fost campion de lupte in Iran, pana ce a emigrat in Statele Unite, cu sase ani inainte de revolutia islamica din 1979. De atunci s-a intors in fiecare an la Teheran pentru a-si vizita rudele care au cateva magazine in bazar. Ferydoon are dubla cetatenie: cand soseste in Iran foloseste pasaportul iranian si cand se intoarce in Statele Unite il foloseste pe cel american.
O familie obişnuită, tată şi fiu, proprietarii unui magazin de mosoare din Teheran
„Doar 10% din poporul meu traieste bine, oamenii au saracit si regimul asta nu mai e bun”, imi spune Ferydoon. „Nu exista libertatea cuvantului si asta conteaza daca vrei sa ai o tara prospera. Eu pot spune orice impotriva lui Obama in Statele Unite. Aici nu pot. Celor tineri nu li se pare importanta pentru ca nu au trait-o, dar eu stiu cat e de importanta. Pentru ca ea vine de la Dumnezeu. Caci Allah ne-a dat ochii sa vedem, urechile sa auzim si gura ca sa marturisim cu ea adevarul.”
Mai puteti citi pe HotNews.ro alte doua reportaje din Iran:
5
43
