Originalul Laurei, ultimul roman, neterminat, al celui considerat a fi unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, Vladimir Nabokov, a asteptat 32 de ani intr-un seif din Elvetia pana sa fie redat lumii literare. La numai citeva luni de la aparitia cartii in Statele Unite, traducerea in limba romana a iesit de sub tipar. Romanul Originalul Laurei va fi lansat in cadrul Tirgului de Carte Bookfest, simbata 12 iunie.

Manuscrisul are o poveste interesanta. El ar fi trebuit distrus de catre sotia scriitorului, Vera, potrivit ultimei dorinte a lui Nabokov, care a murit in 1977. In 1991, Dmitri Nabokov, fiul scriitorului, preia prin testament de la mama sa imputernicirea de a distruge manuscrisul Originalul Laurei. Opt ani mai tirziu, Dmitri Nabokov face prima declaratie publica referitoare la manuscris, prin care lasa sa se inteleaga ca este dispus sa-l doneze unei universitati, lucru care nu s-a intamplat. Dupa ce in 2005, Dmitri Nabokov declara ca este pregatit sa arda manuscrisul, in 2008 ia hotararea sa publice manuscrisul. Decizia atat de controversata de a face public ultimul manuscris al tatalui sau este justificata de Dmitri Nabokov in prefata cartii. Volumul a aparut la sfarsitul anului trecut in SUA este considerat cartea anului 2009.

Schita a unui roman despre „murit” si autoanihilare, cartea consta de fapt intr-o colectie alcatuita din 138 de fise de lucru scrise de mina si dispuse pe cite o pagina separata, impreuna cu traducerea in limba, reproducind in acest fel manuscrisul original al lui Nabokov. Tema aparte a acestui „roman in fragmente”, scris in ultimele luni de viata pe patul de spital din Lausanne, o constituie asa-numitele exercitii de murit, de autoextinctie treptata prin care cinicul si obezul doctor Philip Wild isi vindeca disperarea unei iubiri esuate.

Vladimir Nabokov spunea despre Originalul Laurei: „Prada delirului, citeam cu voce tare fragmente din roman unui public oniric adunat intr-o gradina inconjurata de ziduri. Publicul acesta era alcatuit din pauni, porumbei, parintii mei de multa vreme raposati, doi chiparosi, citeva asistente medicale tinerele si un medic atit de batrin, incit era aproape invizibil. Poate din cauza poticnelilor si acceselor mele de tuse, povestea bietei Laura s-a bucurat de mai putin succes in rindul ascultatorilor decit nadajduiesc sa aiba pe linga recenzentii inzestrati cu inteligenta atunci cind va fi publicata asa cum se cuvine.”

De ce a hotarit Dmitri Nabokov sa publice ultimul roman al tatalui sau?

„Mintile inguste, dintre hoardele de autori de scrisori care vor tabari asupra mea, vor sustine ca, daca un artist doreste sa-si distruga o opera pe care o considera imperfecta sau incompleta, logic ar fi ca el s-o faca, abil si prevazator, din timp. Acesti intelepti uita, insa, ca Nabokov nu dorea sa arda Originalul Laurei orice-ar fi, ci sa mai traiasca atit cit sa conceapa ultimele fise, necesare ca sa termine macar o ciorna completa. S-a mai vehiculat teoria ca Franz Kafka l-a insarcinat in mod deliberat pe Max Brod cu distrugerea editiei retiparite din Metamorfoza si a altor capodopere publicate si nepublicate, inclusiv Castelul si Procesul, stiind prea bine ca Brod n-ar fi putut niciodata sa indeplineasca sarcina (o stratagema cam naiva pentru o minte brava si lucida ca a lui Kafka), si ca Nabokov facuse o socoteala similara atunci cind ii atribuise distrugerea Laurei mamei mele, care era un emisar de un curaj si de o incredere desavirsite. Esecul ei de a indeplini sarcina si-a avut originea in tergiversare – tergiversare datorata virstei, slabiciunii si incomensurabilei iubiri.

In ceea ce ma priveste, atunci cind sarcina aceasta mi-a revenit, m-am gindit foarte mult. Am spus si am scris nu o data ca, pentru mine, parintii mei, cumva, nu au murit, ci continua sa traiasca, veghind asupra mea intr-un fel de limb virtual, gata sa-mi ofere un gind sau sa ma sfatuiasca si sa ma sprijine intr-o decizie vitala, indiferent ca este vorba de un crucial mot juste sau de o preocupare mai lumeasca. Nu am avut nevoie sa-mi imprumut un „ton bon” (denaturat astfel in mod deliberat) din titlurile dobitocilor la moda, ci l-am avut de la sursa. Daca vreunui comentator aventuros ii face placere sa asemene cazul cu fenomenele mistice, asa sa fie. Am decis in acest moment dificil ca, intr-o retrospectie prezumtiva, Nabokov nu si-ar fi dorit ca eu sa ajung al sau Person din Porlock sau sa-I permit micutei Juanita Dark – caci acela era numele unei Lolite timpurii, destinata incinerarii – sa arda precum o Ioana D’Arc moderna.

La vizitele tot mai scurte si mai putin frecvente ale tatalui meu acasa, incercam plini de curaj sa mentinem conversatiile noastre guralive din timpul cinei, insa nepaminteana lume a Laurei nu era mentionata. La acea vreme eu si, cred, mama mea stiam, in toate privintele, cum or sa se petreaca lucrurile.

S-a scurs ceva vreme inainte sa ma hotarasc sa deschid cutia cu fise a tatalui meu. A trebuit sa trec de o sufocanta bariera de durere inainte de a atinge fisele pe care el le aranjase si le amestecase cu atita dragoste. Dupa citeva incercari, in timpul unei sederi de-ale mele in spital, am citit pentru prima oara manuscrisul care, in ciuda faptului ca era incomplet, era fara precedent ca structura si stil, scris intr-o noua „softest of tongues”, care devenise engleza pentru Nabokov. Am atacat sarcina de a ordona si pregati, iar apoi de a dicta o transcriere preliminara credincioasei mele secretare Cristiane Galliker. Laura continua sa traiasca in penumbra, ivindu-se numai ocazional, pentru lectura mea atenta si micile stilizari pe care am indraznit sa le fac. incet, `ncet, m-am obisnuit cu aceasta fantoma tulbura toare care parea sa traiasca simultan o viata dubla, in linistea unui seif si in meandrele mintii mele. De-acum nu mai puteam nici macar sa ma gindesc la arderea Laurei, iar impulsul meu era sa o las sa se iteasca, pentru o clipa intimplatoare, din mihnirea sa. De aici mentiunile mele minimale despre lucrare, pe care simteam ca tatal meu nu le-ar dezaproba, si care, impreuna cu citeva scapari aproximative si supozitii din partea altora, au dus la ideile fragmentare despre Laura, cu care se faleste acum o presa mereu ahtiata dupa stirile de senzatie. Si nici nu cred, asa cum am mai spus, ca tatal meu sau umbra tatalui meu s-ar fi opus lansarii Laurei odata ce ea a supravietuit atit de mult vijiitului timpului. O supravietuire la care se poate sa fi contribuit si eu, motivat nu de joaca sau chibzuire, ci de o forta exterioara careia nu i-am putut rezista. Ar trebui sa fiu blamat sau sa mi se multumeasca ? Dar de ce, domnule Nabokov, de ce ati decis cu adevarat sa publicati Laura? Ei bine, eu sunt un tip de treaba si, observind ca oameni din toata lumea mi se adreseaza pe numele mic cind simpatizeaza cu „dilema lui Dmitri”, m-am gindit ca ar fi frumos sa le usurez suferintele.” (Dmitri Nabokov)

Originalul Laurei este cel de-al unsprezecelea volum aparut in seria de autor „Vladimir Nabokov” de la Polirom: „Pina in 2014, 20 de volume vor fi la dispozitia cititorilor romani in seria de autor dedicata lui Vladimir Nabokov” declara Bogdan Alexandru Stănescu, director editorial Polirom.