Dragos Iuga a absolvit Regie film la UATC (actualul UNATC), iar in 2001 a plecat ca bursier pentru un masterat in arte vizuale la University of California San Diego, unde a si predat timp de doi ani. Scurtmetrajele sale au castigat premii la importante festivaluri internationale (Valladolid, Cork, Karlovy Vary, München, Dresda, Houston).

Dintre regizorii lansati dupa 1989, esti singurul (cel putin din ce stiu eu) care, pe langă fictiune si documentar, realizeaza si film de animatie. Ce te-a determinat sa incerci atatea forme de exprimare cinematografica? Vei continua sa le practici pe toate?

Voi continua doar in masura in care proiectele mele viitoare imi vor permite acest lucru. Genurile cinematografice au intrat si ele intr-o era in care granitele sunt din ce in ce mai greu de reperat. in prezent, lucrez la un film de animatie, intitulat Homo Manipulatus, din trei motive. Primul ar fi faptul ca acest proiect mi-a fost respins de catre CNC in 2006, cu penibila nota 5.40, pentru ca apoi tot el sa primească in 2007, la concursul de proiecte din cadrul festivalului international Annecy, premiul Amiens Métropole Jules Verne. Al doilea motiv ar fi că premiul respectiv mi-a adus si finantarea necesara acestui proiect. Al treilea motiv este tema filmului.

In paralel, lucrez insa si la un film documentar. Marturisesc ca lucrez la acest film inca din anul 1997 si sper a-l finalizez curand, pentru a-l trimite in lume anul viitor. Este povestea unui prieten, Gabriel, care sufera de nanism hipofizar. si mie, dar si lui ne-au trebuit zece ani ca sa intelegem ca de fapt el creste inca si eu stau pe loc, incremenit intr-un exercitiu de admiratie.

Anul acesta ai facut parte din juriul festivalului international Anim’Est si ai avut de evaluat, printre altele, scurtmetrajele de animatie romanesti. Care sunt, in opinia ta, problemele acestui gen la noi?

Nu stiu daca sunt persoana cea mai indicata sa puna un diagnostic genului „animatie made in Romania”. Mai ales dupa ce am vazut cum in SUA se organizeaza workshop-uri de animatie pana si in gradinite. Am vazut prescolari jucandu-se cu personaje din lemn, lut sau doar sarma, incercand să fie coerenti in a spune o poveste. Desigur, la această varsta sunt asistati de adulti in manuirea aparatelor foto sau de filmat, dar povestile sunt ale lor. si tot ei manuiesc papusile. Adica vreau sa spun ca poate-i mult mai usor decat pare.

in Romania sunt cineasti care si-au dedicat toate eforturile acestui gen si care sunt in masura sa-ti raspunda mai bine la aceasta intrebare. Radu Igazsag incearca revigorarea filmului de animatie intr-un cadru organizat (masterat la UNATC) si bine face, atata timp cat avem, iata, si un festival international de animatie in Bucuresti, gratie eforturilor depuse de Laurentiu Bratan si Mihai Mitrica. La CNC proiectele de animatie sunt evaluate de un juriu specializat si acesta-i un prim semn incurajator.

Ai studiat film si arte vizuale atat in Romania, cat si in SUA. Ce diferenta majore exista intre cele doua sisteme de invatamant?

Ar trebui spus din capul locului ca in SUA scolile de film sunt impartite in doua categorii: scoli care promovează filmele cu o structura narativa clara (fictiune in principal) si scoli care sunt interesate mai ales de structurile non-narative (experimental, documentar etc.). Din acest punct de vedere, UNATC este apropiata ca programa de prima categorie, „povestea” fiind la mare rang in UNATC.

Prima diferenta: in UNATC studentul inca beneficiaza de sustinerea scolii in ceea ce priveste aparatul de filmat, pelicula si cheltuielile de laborator. intr-o mai mica masura in ultimii ani, dar aceasta sustinere inca există. in SUA, indiferent de scoală, banii pentru pelicula si laborator sunt doar problema studentului si nu a scolii. Sunt scoli care au aparatura si o pun la dispozitia studentilor aparent gratis, dar sa nu uitam de taxele de scolarizare, care in SUA sunt maricele. Sper sa nu-mi atrag antipatia studentilor UNATC nemultumiti cu cele spuse mai sus.

A doua mare diferenta nu este insa in favoarea UNATC. si asta am constatat facand aceleasi greseli pe care inca le fac mai toti profesorii din UNATC. Ma implicam in munca studentilor, in maniera in care se face asta in UNATC. Faceam in SUA ce vazusem in Romania, desi nu fusesem unul dintre rasfatatii profesorilor. Asta mi-a adus popularitate in randul studentilor mei pentru ca nu-i lasam – dupa mintea mea! – sa dea gres. Pana cand am fost chemat la decan, ca sa mi se explice ca „noi suntem profesori si NU meditatori”. in Romania inca sunt multi impinsi de la spate de profesori. Exista o competitie intre profesori si asta in detrimentul multor studenti ce nu ar avea ce cauta in UNATC. intre a-i ajuta pe toti, ca in UNATC (pe unii mai mult, pe altii mai putin sau deloc), si a nu ajuta pe nimeni, ca in SUA, eu merg pe a doua varianta. O alta diferenta ar fi faptul ca studentii americani pot influenta cariera unui profesor prin evaluarile lor, de care chiar se tine seama. Exista apoi o monitorizare stricta a noilor veniti. Ca asistent, am fost filmat in timp ce predam, pentru ca apoi prestatia mea să fie comentata inclusiv de catre un psiholog. si prin asta trec multi asistenti ce predau in universitati americane serioase. in plus, in SUA studentii isi cunosc drepturile. Am avut o studenta care a crosetat in prima banca timp de trei luni, cat a durat un curs. Cred ca in Romania era dată cu capul de pereti după prima saptamana. Ce ne facem insa daca „Penelopa” face un film care se bucura de succes?

Asadar, poţi compara merele cu perele doar daca toate fructele au pentru tine gust de portocala.

Comenteaza pe blogul lui Mihai Fulger.