La ora cand imi scriu editorialul, nu se cunosc rezultatele scrutinului de duminica in plan national. Asta ma obliga la o anumita prudenta. Unicul lucru cert e ca PSD a fost umilit in Bucuresti, a fost calcat in picioare si ca nu se astepta la aceasta umilinta. Dimpotriva, spera sa-si vada implinit un vis vechi.
Cum se stie, nici ca FSN, nici ca FDSN, nici ca PDSR, actualul partid de guvernamant n-a reusit sa patrunda in primaria Capitalei cu un mandat de primar. Or, pentru o oligarhie care controleaza acum aproape tot in Romania si si-a intretinut convingerea ca poate controla inclusiv ceea ce, in teorie, se cheama „suveranitatea poporului“, asa ceva reprezenta un afront.
Schimband ce e de schimbat, Bucurestiul insemna pentru PSD ceea ce a fost Stalingradul pentru nemti. Ultimul obstacol, ca sa scape de griji. Ura impotriva lui Basescu a impins lucrurile la paroxism. De aceea PSD l-a aruncat pe Geoana in joc in locul lui Duvaz.
Cu trupe apreciabile de slugi in spate, inclusiv la televiziunile nationale, cu consilieri straini experti in manipulare, cu o masinarie electorala avand resurse de la stat si cu un Geoana poleit de prestigiul unor succese externe datorate nu lui, ci conjuncturilor, PSD parea decis sa cucereasca si Bucurestiul.
Numai ca, la fel ca la Stalingrad, asediul s-a terminat cu un dezastru. Cine a avut rabdare sa asculte duminica seara, pana la capat, declaratia mai mult decat acra a lui Adrian Nastase (si penibila, pe deasupra, caci dupa o infrangere umilitoare, ti-o asumi, daca esti un barbat politic adevarat, nu te lansezi in promisiuni demagogice!) a putut evalua exact proportiile dezastrului.
Dar intrebarea este: poate fi esecul usturator suferit de PSD in Bucuresti un semnal ca pozitiile oligarhiei pesediste sunt in pericol?
Presupun ca resentimentele bucurestenilor nu sunt singulare. Impresia mea e ca PSD are mai multe slugi, mai multi trepadusi, mai multi acoliti decat simpatizanti reali.
Puterea lui se bazeaza pe depravarea asteptarilor din decembrie ’89, pe interese de gasca, pe reflexe de haita, precum si pe o trista meteahna autohtona care ar putea explica istoricilor de ce nu atat „turcii“ au constituit principala primejdie pentru tarile romane, in Evul Mediu, cat „turcitii“. Din pacate, nu suntem un popor dotat pentru disperarea activa.
Fatalismul nostru o demonstreaza foarte clar. De aceea, dezamagirile se transforma la noi in lehamite, iar lehamitea pregateste „turciti“, impinge la acomodarea cu raul, la cautarea unui loc, cat mai confortabil, „supt de vremi“.
Bine, bine, dar victoria zdrobitoare a Opozitiei in Bucuresti? Cum se explica ea? Eu am urmatoarele explicatii. Bucurestiul e, poate, singurul oras din tara care nu e la picioarele unor baroni locali. In plus, „clanta“ lui Basescu a fost servita admirabil de inconsistenta lui Geoana, care s-a dezvaluit repede ca simpla marioneta cu oarece lustru diplomatic.
Asta a permis antipatiei pentru PSD sa se manifeste, dandu-ne o gura de oxigen. Dar atat. Ma indoiesc ca e vremea euforiilor pentru Opozitie.
N-ar trebui minimalizat nici faptul ca sase romani din zece n-au vrut sa-si exercite, duminica, dreptul de vot. Din ce motive? Au boicotat scrutinul? Sau, pur si simplu, s-au saturat de vorbaria despre „binele comun“, multumindu-se cu ceea ce pot face pentru „binele propriu“? Ambele ipoteze ma duc spre concluzii pesimiste.
O vreme, am interpretat starea de lehamite, endemica azi la noi, ca un semn de sanatate nationala. Imi ziceam ca scarba de politica (mai exact, de modul cum se face politica la noi) exprima dispret, dar un dispret datator de speranta. Nu suntem dispusi – imi ziceam – sa vedem maimutarite anumite valori, ca libertatea, democratia sau autoritatea legii.
Nu acceptam sa le vedem aduse la forma de surogat ori de caricatura. Acum, nu mai sunt sigur.
