Una dintre povestile care ne-a ramas in minte in epoca lui Nicolae Ceausescu este legata de inchiderea patinoarului Floreasca.

Se spunea, si probabil era adevarat, ca, intorcandu-se intr-o seara acasa, paranoicul conducator s-a speriat de grupurile de tineri care ieseau din parc pe intuneric. I-a crezut protestatari, desi singura lor vina era ca patinoarul tocmai se inchisese, iar in bezna ordonata de partid si de stat orice silueta putea parea amenintatoare. Asa s-a inchis patinoarul Floreasca si inchis a ramas pana in ianuarie 1990.

Astazi citim insa la gazeta ca acelasi patinoar este din nou in pericol, nu din cauza unui dictator paranoic, ci din cauza ambitiilor lui Omar Hayssam. Devenit prin diferite manevre proprietarul patinoarului, acesta vrea sa-l sacrifice pentru a construi un hotel.

Constructia va distruge cu siguranta si Parcul Floreasca, asa cum au fost distruse si alte parcuri ale Capitalei in urma invaziei constructiilor. Nici Primaria Sectorului 2, de pilda, nu a gasit alt loc ca sa se extinda decat tot intr-un parc.

Tot din presa, mai precis din saptamanalul "Prezent", aflam despre privatizarea cel putin ciudata a Institutului "Pasteur", unde cercetarea veterinara pare sa fi devenit o anexa a distributiei de medicamente, iar terenurile, potrivit ziaristilor, ar fi pe cale sa fie vandute cu toptanul.

Exemplele ar putea continua, iar baza sportiva Vointa, despre soarta careia a scris EVZ, reprezinta si ea un caz elocvent din acest punct de vedere.

Am invocat povestea patinoarului Floreasca pentru a sublinia un paradox trist, si anume distrugerea nejustificata a unei facilitati sportive de interes public de catre reprezentantii regimului instaurat dupa 1989. Daca a fost creata in regimul comunist nu inseamna ca trebuie distrusa.

Nu acesta a fost sensul schimbarii din 1989, ci salvarea interesului public de cei care-l sacrificasera in scopuri politice.

Or, desi regimul instaurat in 1989 este liber si democratic, reprezentantii sai au desconsiderat adesea tocmai interesul public. Proprietarii tranzitiei, milionarii in euro care umplu TOP 300, s-au imbogatit adesea in dauna acestui interes.

Chiar si atunci cand metodele utilizate au fost legale, cand nu au fost falimentate banci si fonduri de investitii, au existat cazuri in care tara a pierdut. Cladiri de patrimoniu, baze sportive, biblioteci, chiar si nefericitele camine culturale din sate au fost inghitite de furia noilor proprietari ai Romaniei.

Acestea fiind zise, trebuie precizat ca nu este vina acestor noi proprietari si oameni de afaceri ca lucrurile au evoluat astfel. Nu ei sunt gardienii interesului public, ci institutiile statului si organele alese ale puterii locale si centrale. Deficientele si raspunderile acolo trebuie cautate.

La noi insa discursul politic din ultima vreme este dominat de acuzatii la adresa grupurilor de interese si menajeaza institutiile. Reprezentantii autoritatilor, alesi sau numiti, dau din umeri cand li se semnaleaza ilegalitati si se multumesc sa sugereze misterios ca sunt in joc personalitati de marca si interese importante.

Nici prin cap nu le trece ca rolul lor este tocmai de a apara interesul public in fata rechinilor postcomunisti.

Pe scurt, nu din cauza grupurilor de interese ne merge prost, ci din cauza slabiciunii si coruptiei institutiilor statului care ar fi trebuit sa le controleze evolutia; din cauza crizei de autoritate a statului, a ineficientei justitiei, procurorilor si politistilor; din cauza lipsei de vointa a liderilor politici.

Totodata, blamarea publica a acestor grupuri nu are nicio valoare daca nu este insotita de actiunea eficienta a institutiilor statului in apararea intereselor cetateanului. Tarile nu-si datoreaza evolutia exercitiilor retorice; ele au nevoie de institutii sanatoase si de politici publice judicioase. In Romania lipsesc si unele, si celelalte.

Daca autoritatile nu ar fi fost corupte, de pilda, "infamul" Hayssam nu ar fi prosperat pe seama intereselor bucurestenilor si ale tarii. Dar astazi este mai usor sa dam vina pe el decat pe cei care l-au sprijinit. Sa ne punem insa urmatoarea intrebare: daca nu ar fi intervenit criza jurnalistilor rapiti, oare ar fi fost arestat vreodata Omar Hayssam? Risca cineva un raspuns afirmativ?