EVZ: Ce mai este actual din imaginea „consacrata” Prodigy? Dincolo de mastile si de coafurile lui Keith, si tu ai purtat ochi de sarpe, colti de fier...
Maxim Reality: Asta se intampla prin ‘96, cred. Imaginea are importanta majora in showbiz si, pe vremea in care era foarte modern, am folosit o multime de accesorii pentru scena: mi-am pus ochi de sarpe, colti de fier, mi-am schimbat culoarea parului, mi-am pictat fata si am purtat masti...
Pe atunci toate acestea erau aparente socante, era ceva foarte nou... Intre timp, ne-am schimbat. Muzica noastra a evoluat si a evoluat si aspectul. A trecut si vremea deghizarilor. S-au demodat, au devenit o metoda sigura de a te pierde in multimea de trupe si artisti care fac asta. Nu mai am nevoie de accesorii. Imi permit sa ma exprim, pur si simplu, pe mine insumi.
Esti poet si, se spune, un tip timid...
Pe scena, practic, joci un rol, porti o masca facuta exclusiv pentru scena. Nu mi s-a intamplat niciodata, de pilda, sa port lentile pe strada. As speria lumea. Pe scena totul e impins spre extrem si exagerat: viteza nebuna, sunet puternic, explozie de energie.
Daca as fi la fel de plin de energie si in afara scenei, probabil ca as lua foc. Trebuie sa existe o pondere, un echilibru intre yin si yang. Sunt un tip linistit, relaxat... traiesc echilibrat. Nu sunt un tip timid, asta sa fie clar.
Cat de importante sunt „versurile adevarate” pentru dance? Spuneai candva ca, odata urcat pe scena, aproape nici nu conteaza ce cuvinte spui, deoarece oricum nu te asculta nimeni...
Cuvintele sunt, de fapt, o unealta puternica, reusesc sa creeze legaturi intre oameni. Cu ceva vreme in urma, intr-adevar, nu prea era loc de „versuri adevarate” in synthie-pop.
Era o vreme in care puteai urca pe scena sa le spui cuvinte grele, puteai sa spui orice, atata vreme cat se potrivea intrucatva cu muzica, si totul era in regula. De fapt, totul tine de felul in care te poti exprima. Exista oameni care nu se pot exprima. Si exista altii care, pur si simplu, nu pot intelege.
Rave, dance, rock si punk... care este, de fapt, stilul Prodigy?
Muzica noastra nu a avut niciodata un mesaj politic, desi am fost frecvent inclusi in sfera punk. Nici macar nu imi dau seama ce mai inseamna punk in zilele noastre. Ce insemna pentru mine punk-ul cu ceva ani in urma nu mai are acum semnificatie.
Cred ca punk-ul este mai mult un stil de viata. Este vorba despre niste oameni care se revolta, nu numai impotriva sistemului, ci, in general, impotriva oricarei forme de constrangere, cineva care se opune oricarei structuri. Nu-mi dau seama daca acest mesaj este acum foarte actual. In orice caz, eu nu sunt un tip punk. Sunt, si am dorinta sa raman, eu insumi. Numiti stilul meu cum vreti.
Sunteti implicati in diverse actiuni caritabile...
Mi se pare in regula, daca o cauza este suficient de buna. Eu unul nu sunt un sfant. Eu creez muzica, fac oamenii sa se simta bine. Daca pot folosi aceasta muzica sau daca imaginea pe care mi-am construit-o eu ca muzician ii poate convinge pe alti oameni sa doneze niste bani, atunci cu atat mai bine.
Televiziunea?
Televiziunea este un mijloc destul de bun pentru a conecta oamenii. Dar este greu sa intelegi de la televizor ce este o trupa. O trupa inseamna o forma de energie, pe care nu o poti primi de la televizor sau urmarind un DVD. Trebuie sa fii pe un stadion, trebuie sa fii aproape.
Sigur, am fost foarte promovati de o televiziune: MTV. Este un compromis necesar. De altfel, sunt o multime de compromisuri de genul asta pe care, pana la urma, trebuie sa ti le asumi. Dar nu in totalitate.
Acesta este motivul pentru care nu lucram cu un regizor pentru videoclipuri. Imaginea, am spus-o, este foarte importanta, si nu putem lasa imaginea noastra pe mana altcuiva. Noi stim mai bine decat oricine cine suntem si ce dorim sa comunicam.
Internetul?
Am vadut piesa „Memphis Bells” in mai bine de 5.000 de copii prin internet in cateva ore. Da, probabil ca internetul este noua era a showbizului.
Asa se comunica acum, cel mai bine, cel mai ieftin, cel mai rapid. Internetul poate deveni o chestie rea in momentul in care realizezi ca nu poti face nimic personalizat, pe care sa-l dedici exclusiv unei comunitati, unui loc. Globalizeaza informatia. Daca ne-am propune, de pilda, sa facem ceva pentru Romania, a doua zi ar fi, cu siguranta, pana in Australia.
