Politistii, militarii sau pompierii sunt cei mai expusi in fata acestei boli. Tratata si cercetata in tarile occidentale, ea este ignorata si aproape nediagnosticata in Romania. Aflati de ce nu pot dormi unii oameni ai legii si care este mecanismul care poate declansa acte de violenta extrema, precum crimele politistului din Oradea, de la psihiatrul american Richard Chefetz si jurnalistul Georgiana Ilie, intr-o intalnire HotNews.ro. O discutie despre moarte si violenta privite dintr-o alta perspectiva: cea a specialistului.
Vlad Mixich:As dori sa incepem discutia plecand de la un articol scris recent de Georgiana Ilie, pentru “Decat o Revista”, despre moartea tragica a unui pompier din Bucuresti. Georgiana, au reusit colegii lui Ionut Ungureanu sa treaca peste acel soc?
Georgiana Ilie: Ionut Ungureanu este primul pompier care moare intr-un incendiu in Bucuresti in ultimii 45 de ani. Pentru colegii lui si pentru intregul sistem a fost destul de dificil sa faca fata acestei tragedii. Dupa toate lunile de documentare, as spune ca nu prea au reusit. In structurile lor exista un psiholog, dar acesta nu a reusit sa-i ajute pe colegii lui Ionut Ungureanu. Colegii lui sunt cei care i-au recuperat trupul carbonizat din cladirea arsa. Au fost foarte afectati si de exceptionalitatea faptului ca unul dintre ei a murit. Din ce am aflat eu, un psiholog i-a intrebat daca sunt bine. Ei au raspuns ca “da” si asta a fost totul.
V.M.: Ne puteti spune cum putem identifica sindromul post-traumatic (PTSD)?Aici pare a fi vorba despre asa ceva.
Richard Chefetz: E dificil pentru ca, atunci cand apare o tragedie, reactia naturala este sa amortesti emotional. E posibil sa nu observam aceasta amortire emotionala, ci doar sa credem ca reusim sa facem fata si ca suntem calmi. Poate trece o perioada pana sa observam ca in relatiile obisnuite suntem prea detasati. E un proces tipic pentru soldatii care se intorc dupa luni de conflict. Se reintalnesc cu familia care asteapta un comportament normal de la ei. Dar normal inseamna acum sa lupti in razboi, sa ucizi sau sa fii
Sindromul de stres post-traumatic este o
tulburare de anxietate declansata de
expunerea la un eveniment tragic in care
persoana a fost amenintata sau supusa
la violente fizice grave. Printre acestea se
numara violurile, accidentele, dezastrele
naturale sau cauzate de oameni, razboiul.
Printre simptome se numara anestezia
emotionala, tulburarile de somn sau
persistenta amintirilor infricosatoare.
National Institute of Mental Health
ucis. Asa ca nu mai stiu cum sa se poarte. Pentru ei, normal inseamna sa-ti deconectezi emotiile atunci cand esti atacat si totusi sa functionezi. Cand se intorc acasa in starea asta nu prea se mai pot adapta. Acesta e motivul pentru care exista o incidenta mare a alcoolismului, abuzului de droguri sau a violentei domestice in randul lor.
V.M.:Georgiana ce stii despre asistenta specializata care exista (daca exista) in Romania pentru astfel de situatii?
Georgiana Ilie: Sunt foarte putine servicii disponibile. Chiar si in spitalele de specialitate nu exista practic asistenta pentru familiile sau oamenii care sufera de boli terminale. Cat despre oamenii care, prin meseria lor, se confrunta zilnic cu situatii de criza , militarii, pompierii, in teorie au la dispozitie psihologi. Dar, in practica, acesti psihologi sunt coplesiti de numarul cazurilor de care trebuie sa se ocupe. In plus, unii dintre ei nu au pregatirea necesara sa faca terapie. Dar, in primul rand, nu exista resurse umane suficiente pentru o astfel de asistenta.
Richard Chefetz: S-au scris carti despre sindromul post-traumatic la pompieri. Cercetarile arata ca sindromul post-traumatic se poate manifesta dupa luni sau ani de la evenimentul initial.
V.M.: Care este procesul prin care trece in S.U.A. un pacient diagnosticat cu PTSD?
Richard Chefetz: De obicei oamenii nu cauta tratament pana ce nu apar simptomele, cel mai proeminent fiind tulburarile de somn. Oamenii au vise traumatice care sunt diferite de visele obisnuite. Cu totii visam si, in ceea ce se numeste faza REM a somnului, coordonarea musculara a corpului este detasata de restul mintii si corpul este relaxat, nu se misca. Dar in visele traumatice nu exista aceasta faza si patul unei persoane cu PTSD arata ca un camp de batalie, cu cearsafurile rasucite, cu oameni care au dormit 8 ore dar se simt de parca n-ar fi dormit deloc. Trupul lor a fost atat de tensionat incat se simt extenuati. Si oamenii nu functioneaza bine atunci cand nu dorm bine. Tind sa se retraga, sa-si evite prietenii, familia, au flashback-uri si prezinta des reflexe exagerate: de exemplu, daca motorul unei masini pocneste, ei sar speriati.
Georgiana Ilie: Recunosc in ceea ce spuneti unele dintre lucrurile de care pompierii s-au plans. Multi dintre ei sufera de tulburari de somn dupa pierderea lui Ionut Ungureanu. Unii au inceput sa bea doar ca sa poata adormi. Un lucru ciudat este ca, foarte mult timp dupa tragedie, au evitat sa-si paraseasca noaptea dormitoarele pentru ca se temeau ca vor intalni fantoma lui Ionut.
DE CE SUNTEM ATAT DE FASCINATI DE STIRILE VIOLENTE?
V.M.:Aproape in fiecare zi un ziar important publica o stire despre o sinucidere. Apar detalii, nume, uneori chiar fotografii. Din punctul de vedere al specialistului e normal sa se intample asa?
Richard Chefetz: Din experienta mea de cititor de ziare americane, cazurile de suicid nu sunt relatate in detaliu. Nu stiu de ce se intampla asa.
V.M.:Dar ce se intampla in mintea unui parinte care vede un articol despre sinuciderea fiului sau?
Richard Chefetz: Daca as fi parintele, nu mi-ar placea. Poate fi foarte foarte dureros. Dar cum ar trebui societatea sa reactioneze la acest fenomen? Oamenii care experimenteaza depresia cronica, sindromul post-traumatic nerezolvat, oamenii care au dificultati de relationare, toti acestia se confrunta cu o cantitate mare de disperare. Astfel de reactii sunt normale, chiar si gandurile de sinucidere sunt normale. Nu e neobisnuit, dar oamenii pot fi ajutati. Exista insa schimbari culturale. Statele Unite erau o societate de fermieri in urma cu o suta de ani, astazi e fara indoiala o societate urbana. Oamenii se muta, se indeparteaza de radacinile lor, isi parasesc traditiile religioase, fie ca sunt ritualuri care ajuta la consumarea durerii de doliu, fie ca e vorba de asistenta unui preot. Toate acestea sunt o mare pierdere culturala pentru ca ritualurile ne ajutau sa ii plangem pe cei disparuti. Astfel de ritualuri par inaccesibile astazi cand, intr-o perspectiva moderna, psihoterapia ne sta la dispozitie. Dar psihoterapia nu este intotdeauna atat de accesibila si psihoterapeutii trebuie platiti, in timp ce preotii lucrau din parohiile lor. In intreaga lume exista o criza in a rezista stresului emotional.
V.M.:Sa intrebam jurnalistul. Georgiana ne-ai putea oferi motive solide pentru a publica astfel de relatari ale cazurilor de suicid?
Georgiana Ilie: In primul rand nu cred ca sunt necesare si cred ca sunt foarte traumatizante. Cred ca legitimeaza intentiile celor care se gandesc la sinucidere. Nu ajuta foarte mult daca ne focalizam pe sinucidere, ci mai degraba pe felul in care putem recunoaste semnele care o prevestesc. Despre asta ar trebui sa vorbeasca media. Incerc sa uit tot ce citesc despre aceste cazuri si toate acele detalii oribile. Cred ca ii afecteaza pe toti cei care le citesc.
Richard Chefetz: E important sa stim ca ideatia suicidara si astfel de ganduri pot fi contracarate.
V.M.:Chiar astazi un eveniment a fost indelung discutat de televiziunile romanesti...
Georgiana Ilie: Un politist s-a certat cu parintii si i-a ucis pe amandoi, in locuri diferite in oras, apoi s-a impuscat in propria-i masina. A fost foarte deranjant pentru mine sa vad cum a fost relatat acest subiect de catre televiziunile de stiri: cum ajung astfel de oameni sa fie politisti, de ce nu sunt evaluati psihologic? Dar intrebarea este gresita. Nu e vorba de cum ajung oamenii sa fie politisti, ci de ce se intampla cu ei in timpul slujbei. Ce ii impinge spre astfel de acte disperate?
Richard Chefetz: Astfel de intamplari nu sunt neobisnuite in SUA. Cred ca intrebarea cea mai interesanta privitor la furnizarea atator detalii este: de ce suntem atat de fascinati de ele? Pentru ca traim intr-o lume violenta. Societatea noastra moderna este foarte violenta. Incercam sa intelegem daca suntem in siguranta si cine este o amenintare pentru cine.
V.M.:Credeti ca de aceea suntem fascinati de astfel de stiri?
Richard Chefetz: Cu totii trebuie sa ne adaptam nevoii noastre de securitate si sa gasim un echilibru. La Washington nimeni nu mai trece pe langa Pentagon, dupa atentatele din 9/11, si vede doar o simpla gramada de cladiri. Astfel de lucruri nu se uita. Ma intreb ce se gaseste in mintea unui om care comite o astfel de fapta? Ce anume il impinge pe un om la violenta? De obicei raspunsul este umilinta continua si rusinea. Uitam ca oamenii actioneaza violent din disperare, nu pentru ca s-au gandit intr-o zi ca asta ar fi o idee buna. Sunt acumulari de disperare intr-o persoana, disperare care fierbe si tasneste sub forma violentei. Am face bine sa cautam situatii in viata noastra, in politica, de-a lungul intregii lumi, si sa intelegem de ce unii oameni se simt umiliti si rusinati si sa incercam sa eliminam astfel de experiente pentru a putea trai impreuna ca o societate. E foarte dificil.
MOARTEA SI EXPERIENTA INTIMITATII
V.M.:Exista o problema in spitalele romanesti care au in grija pacienti cu boli incurabile. Este corect ca medicii sa dea vestea proasta a diagnosticarii unui cancer, de exemplu, spunand intregul adevar pacientului?
Richard Chefetz: In aceste zile in Bucuresti se desfasoara o conferinta romano-americana despre ingrijirea paliativa. Cred ca doctorii, asistentele, toti resimt ca pe o pierdere mare moartea anticipata a unui pacient. Se simt neputinciosi in a-si mai ajuta pacientul, isi constientizeaza limitele. Oamenii trebuie sa fie pregatiti si sa se sustina colegial unii pe altii pentru ca sa invete cum sa vorbeasca cu pacientii lor care sunt pe moarte. Va pot spune din propria-mi experienta ca e greu sa traiesti o intimitate mai mare ca atunci cand esti alaturi de cineva care moare. Sa vorbesti cu el despre oamenii din familie si sa-i inviti pe membrii familiei la patul muribundului pentru a spune ceea ce nu au putut spune niciodata, pentru a-si vindeca ranile si pentru a-i oferi demnitate celui care moare. Oricine e pe moarte mai are capacitatea de a darui. Si asta se poate intampla doar daca ne e mai putin frica de moarte. Moartea insasi seamana mult cu stingerea unui bec. Omul e acolo si apoi nu mai e. Nu e o experienta placuta dar daca esti apropiat de cineva si il insotesti ca pe o fiinta umana in timp ce moare, vei simti tristetea despartirii dar vei primi si darul intimitatii si a legaturii create. Si acestea traiesc laolalta cu tine. Societatea moderna ne rapeste experienta mortii si pierdem o parte din importanta de a-i fi alaturi celui care moare si ne temem de parca ar fi un lucru ingrozitor. Nu e un lucru bun dar face parte din viata familiei si a comunitatii, e o experienta a intimitatii si trebuie sa o intelegem si in acest fel. Moartea trebuie sa redevina o parte normala a vietilor noastre.
V.M.:Georgiana ai scris mult despre asta. Cum sunt aceste vesti proaste comunicate pacientilor din spitalele romanesti?
Georgiana Ilie: Experienta mea directa a fost la Institutul Oncologic din Bucuresti. Am avut si o experienta personala, mama trecand prin asa ceva. Am descoperit si ca jurnalist ca, desi exista un psiholog disponibil la fata locului, doctorii nu-i cer ajutorul. Am stat jumatate de zi in cabinetul unui astfel de psiholog si nimeni nu i-a batut la usa. Nimeni. Desi exista aproape 1000 de pacienti pe zi. Nu e ceva la care se gandesc si lasa totul in seama familiilor si pacientilor. Sunt sigura ca aceasta situatie nu e benefica nici pentru medici. Nu cred ca, pe termen lung, e bine pentru ei sa aleaga optiunea cea mai simpla si sa nu-si asume responsabilitatea de a-si informa pacientii in legatura cu ceea ce li se va intampla. E un drept fundamental al omului. Cunoasterea adevarului despre boala ta si explicarea acesteia este unul dintre drepturile fundamentale ale pacientului.
Richard Chefetz: E o situatie dificila. Exista asa-numitul sindrom al “compasion fatigue”. Imaginati-va ca sunteti oncolog si ca in fiecare zi va moare un pacient. Asta v-ar face sa va simtiti neputincios. E nevoie de un efort major pentru a crea intr-un spital un mediu sanatos unde personalul sa stie cum sa accepte pierderea unui pacient. Oamenii trebuie sa stie cum sa-si proceseze emotiile si pacientii trebuie sa aiba la dispozitie medici si asistente in cea mai buna forma psihica.
3
6
