Erupt, ca un veritabil vulcan, in politica, posesorul unui discurs coerent, convingator, consistent si precis ca o rafala de mitraliera – comparatie valabila si in privinta debitului verbal – avocatul clujean a avut, poate, cea mai fulminanta ascensiune politica de dupa 1989.

Ca deputat si-a construit o credibilitate care avea sa fie principalul sau aliat in marea doborare a lui Funar din fruntea Clujului, dar mai ales in infrangerea lui Ioan Rus.

Nu putini remarcau discursul mult mai aplicat al lui Rus, in contrapondere cu discursul avantat, dar mult mai lozincard, al lui Boc, insa, regretand ca fostul ministru reprezenta partidul baronilor locali, au pus stampila pe micul democrat si l-au adus in fruntea urbei. In scurt timp, Boc a ajuns si liderul PD. Pana exista Basescu, mai sus de atat nu putea ajunge.

Era la apogeu si asteptarile de la el erau imense. In privinta clujenilor, dupa 12 ani funarioti, sperantele legate de noul primar erau mai mari chiar si decat ale intregii Romanii puse in Constantinescu in 1996.

Pe la inceputul verii, presa clujeana ii recomanda lui Emil Boc sa-si ia un concediu. Dupa numai jumatate de an de alergatura intre Cluj si Bucuresti, „piticul atomic" dadea semne de oboseala. Isi pierduse simtul umorului (vezi reactia la „notele PSD"), diplomatia incepea sa-l paraseasca si devenise tot mai irascibil si tot mai greu abordabil (nu mai raspundea la telefoanele jurnalistilor).

A ramas, totusi, in focuri pana s-a ales presedinte PD cu acte in regula. Pe urma a plecat la mare cu familia. Mai dadea cate o fuga la Bucuresti cand evenimentele politice, mai imprevizibile ca oricand, i-o cereau. A revenit din concediu bronzat si, aparent, mai relaxat. Parca ii mai revenisera buna dispozitie si zambetul pe buze.

Din nefericire, pentru el, a picat in plin razboi al nervilor intre cele doua palate diriguitoare ale tarii. A urmat, pentru Boc, poate cel mai inconfortabil exercitiu politic pe care si l-ar putea dori cineva.

A inceput o imposibila echilibristica intre fidelitatea fata de fostul sau sef de partid si loialitatea fata de coechipierii politici impreuna cu care obtinuse, toamna trecuta, victoria portocalie.

Nu o data, imprevizibilele reactii ale lui Basescu l-au pus in ingrata situatie de a apara idei prezidentiale in totala contradictie cu partenerii liberali de Alianta, cu interesele Aliantei sau ale Guvernului si, deseori, chiar cu propriile convingeri sau declaratii anterioare (episodul cu teza sa de doctorat a fost cel mai evident moment de deruta).

Vorbea si se vedea de la o posta ca nu crede ce spune, ca scoate cuvinte contra propriei naturi. Devenea tot mai ezitant, mai nesigur pe el. Credibilitatea i se topea incet-incet in sondaje. Nu mai era irascibil, parea doar depasit de evenimente. Siguranta si energia de mai inainte se faramitasera intre ciocanul prezidential si nicovala liberala.

In propriul partid incepusera sa se iveasca – inimaginabila crima de lezmajestate – glasuri cartitoare la adresa lui Basescu. In plus, nici in urbea pe care o pastorea, ca primar, lucrurile nu mergeau prea bine. Nu se inghesuia nimeni sa ridice parking-urile promise, o firma frantuzeasca tocmita de Primarie isi batea joc de strazile orasului s.a.m.d. Imaginea de nou geniu politic se estompa tot mai mult.

Dar momentul cel mai critic abia urma sa vina. Emil Boc a plecat o saptamana in SUA. In timpul asta, PD-ul a votat, alaturi de ceilalti parteneri de Coalitie, proiectul de Buget pe 2006, iar viceprimarul Boros a incercat sa astupe groapa din centrul Clujului. N-a trecut mult de la revenirea sa in tara si, ca urmare a Bugetului votat de oamenii sai, ministrul democrat Miclea si-a dat demisia.

Asa cum primarul Emil Boc a fost total incapabil sa lamureasca si sa-si asume barbateste (cu tot ce implica acest lucru) criza gropii clujene, la fel, presedintele PD Emil Boc nu a reusit sa explice cum de partidul domniei sale a votat un Buget pe care tocmai liderul de partid il considera gresit intocmit.

Nu a reusit sa explice de ce a vrut Boros sa astupe groapa (era din nou prins la mijloc in tentativa de a-si nega orice implicare fara a supara, insa, UDMR-ul) si nu a reusit sa explice de ce a avut nevoie de o demisie ministeriala pentru a descoperi ca Bugetul nu respecta promisiunile din campania electorala.

Prestatia publica a lui Boc, in cele doua situatii, nu poate avea decat doua explicatii.

Fie indecizia sa evidenta se datoreaza unor jocuri de culise pe care nu este in stare sa le ascunda cu argumente convingatoare, lucru care denota o inabilitate politica inadmisibila pentru un om incarcat cu responsabilitati de primar si sef de partid de guvernamant, fie pur si simplu Boc este doar un conducator care nu stie ce-i fac oamenii din subordine, un manager incapabil sa controleze afacerea pe care o conduce. Dati-mi voie sa consider mai mult decat probabila prima varianta, dar, in acelasi timp, sa dau valoare de certitudine celei de-a doua ipoteze. Emil Boc nu e un adevarat lider. Emil Boc e un sef pe care subalternii il fura cum vor, iar el fie nu-si da seama, fie nu e capabil sa ia masuri.

Din tot ce a promis in campania electorala, patinoarul e cel mai vizibil lucru realizat, dar nici acela nu se simte prea bine din cauza de teren revendicat. A promis termene „batute in cuie" pentru schimbarea presedintilor Camerelor, dar cuiele erau ruginite si-au cazut. A promis bani pentru autostrada.

A promis publicarea contractului cu Bechtel, daca nu se incheie negocierile pana la 1 octombrie. Nimic n-a supravietuit din promisiunile acestea. Boc a fost un deputat de succes, incisiv, de incredere si, mai cu seama, eficient si performant.

A devenit un biet ins frustrat si dezorientat atunci cand performantele sale au depins de altii, fie ei membrii partidului pe care il conduce, fie angajatii Primariei pe care o gestioneaza.

Problema lui Boc nu este ca trebuie sa se imparta intre Bucuresti si Cluj. Spunea cineva ca un bun manager isi conduce firma si din copac. Problema lui Boc este ca el nu e un bun manager. Nici politic, nici administrativ. A fost un parlamentar remarcabil. Basescu l-a facut sef si a devenit lamentabil.

Drama lui Boc si, din pacate, nu numai a lui, este ca renuntarea la oricare dintre cele doua functii de conducere ar fi echivalenta cu sinuciderea politica.