Republicanul: Sunteti tanar pensionar. Dupa treizeci de ani de munca...

Dr.Valeriu Zaharia: Dupa treizeci de ani de munca la Ploiesti. Ca, daca adun tot, sunt mai multi ani de munca. Vreo patruzeci. Acum am implinit 65 si am iesit la pensie.

De ce v-ati facut neurochirurg? Sunt, slava Domnului, specializari medicale mult mai banoase, nu-i asa?

Pentru ca nu banii au stat la baza alegerii mele. Daca voiam bani, ma faceam altceva. As fi ales, probabil, o specializare in obstetrica-ginecologie. Mi-am ales meseria, dupa ce am citit o carte. Dupa lectura ei, am stiut ca vreau sa fac chirurgie. Cartea despre care vorbesc se numeste “Obstacole”. A aparut, la Editura Medicala, pe la inceputul anilor’70.

E scrisa de Lloyd Douglas. O carte nemaipomenita. Intre timp, s-a scos la concurs postul asta de neurochirurg la Ploiesti.

In afara de Ploiesti, pe unde ati mai profesat?

La Spitalul 9 din Bucuresti. Dar cea mai mare parte a activitatii mele am desfasurat-o la Ploiesti. Pana cand terminai scoala, pe vremea mea, aveai mult de tras. Eu nu am intrat din prima incercare la facultate. Pentru ca nu aveam “origini sanatoase”. Mama era profesoara la liceul “Gheorghe Lazar”, iar tata era avocat. Pe dosarul meu scria “mic burghez”.

De aceea n-am suportat niciodata pilele si interventiile. Pentru ca au avut o influenta nefasta asupra activitatii mele.

Cum va simtiti acum?

Am inceput sa simt cum e sa traiesti. Sa nu te mai scoli foarte devreme, sa nu-ti mai sune telefonul in miez de noapte... Multi ani am avut o medie de somn de trei ore pe zi.

E grea meseria de neurochirurg?

Din punctual meu de vedere, nu. Iti trebuie multa hotarare. Nu trebuie sa sovai nicio secunda. Daca esti nehotarat, daca sovai o secunda, s-a dus totul de rapa. Iti moare bolnavul si il ai toata viata pe constiinta.

Aveti pe cineva pe constiinta?

Din fericire, nu. Imi amintesc ca am avut un pacient, Musat il chema... A avut un accident groaznic, a stat la mine un an si ceva. Ajunsese un schelet. Avea niste rani ingrozitoare, iti intrau mainile in gaurile cu puroi pana la cot. L-am ingrijit un an si sapte luni. Repet, era un schelet. Dar si eu si “fetele mele” de pe sectie l-am ingrijit ca si cum ar fi putut fi salvat.

Si, ca tot am adus vorba de fete, trebuie sa spun ca imi pare rau ca nu mai colaboram. De asemenea, si de cei doi brancardieri pe care i-am avut. Revenind la Musat, toata lumea l-a ingrijit cu un devotament extraordinar. Am mai avut o pacienta, a stat la mine pe sectie doi ani si ceva. Nu as fi avut voie sa o tin atata timp, dar nu am avut ce sa-i fac.

Am tinut-o pana cind a recunoscut-o un consatean de-al ei, de prin Suceava. Sunt mandru ca, profesional vorbind, nu am sa-mi fac niciun repros. Am vazut la Bucuresti cum mureau foarte multi bolnavi. Si am vrut sa inteleg, sa descopar de ce mor bolnavii de pe “Neurochirurgie”. Si, pana la urma, am descoperit.

Ei, bine, oamenii aia mureau din cauza complicatiilor pulmonare, pentru ca toti doctorii tin bolnavii pe spate. La mine pe sectie era altfel, desi a fost o corvoada, mai ales pentru “fetele mele”. Puneam bolnavii pe burta. Daca nu au fracturi sau alte complicatii si-i tii pe burta, secretiile se scurg.

Daca bolnavul sta pe spate, secretiile stagneaza si genereaza infectii, provoaca bronhopneumonii si alte probleme si moare pacientul.

De ce nu s-a adoptat metoda aceasta?

Nu stiu. Tot ce pot sa spun este ca eu am adoptat-o.

Moartea unui pacient naste mereu acuze fondate?

Nicidecum. A murit o fata tanara vara asta. Dintr-un abces. Imi amintesc de cum putea s-o doara capul pe fata aia. Avea dureri cumplite. Am chemat familia si le-am explicat ce vad in radiografii. Avea un abces in cap. M-au intrebat parintii ei daca e grav. Le-am spus ca nu. Ca nu e grav, e foarte grav. N-au avut incredere. In mine, in spitalul din Ploiesti, nu mai conteaza.

Au preferat sa duca fata la Bucuresti. Pana seara a murit. In paranteza fie spus, asta este unul dintre minusurile, dintre handicapurile spitalelor de provincie. Nu sunt crezute ele, ci Bucurestiul. Nici eu nu garantam ca o salvam pe tanara in cauza, mai ales ca abcesul era greu de vazut, chiar si in poza. Nu l-au vazut nici radiologii, dar eu il vazusem.

Aveti ochiul format...

Pe dracu’! Nu am ochiul format. Pot spune, doar, ca am invatat mult. Am acasa o biblioteca plina de carti. Pe care le-am si citit. Nu mai am pe unde sa-mi pun cartile. Cand am fost in America, mi-am adus doua geamantane de carti. Radeau vamesii de mine. Toata lumea vine de afara cu aparatura si cu masini, numai eu trageam cu greu de carti. Cartile au insemnat foarte mult pentru mine, in toata viata mea.

Macar va multumeau pacientii, dupa ce le salvati viata?

Putini...

De multi ani, conduceti o “Dacie”. Nu v-ati imbogatit in atatia ani de munca?

Sunt pensionar si acum chiar nu mi-as putea permite altceva. Am avut un salariu de 1.400 de lei si o sa am, cel mai probabil, 750 de lei pensie. O masina noua ar insemna cheltuieli serioase. Doctorul Jan Popescu, “sufletul” meu de la Spitalul Judetean, avea o pensie de 450 de lei. Nici el nu s-a imbogatit, desi a fost un mare doctor. Am invatat multe de la el. Mai exact, am furat meserie de la el.

V-ati intoarce pe sectie?

Nu, in conditiile actuale. Eu am plecat pe 16 august in concediu de odihna. Urma sa ma intorc la lucru pe 27 septembrie. Intre timp, s-au schimbat multe. Sectia de neurochirurgie a fost impartita in trei: chiurugie I, chirurgie II si neurologie. Ma rog, au mai fost si alte schimbari...

V-ati simtit vreodata obosit, ati simtit ca nu mai faceti fata?

Nu. Niciodata. Eu am tratat mai mult traumatisme, pentru ca asta era patologia. M-a intristat foarte tare ca devenisem “doctorul betivilor” din Prahova. Foarte rar aveam altceva de tratat, in afara de accidente si de capete sparte la betie. Cand citeam ce pot face medicii in Statele Unite, in Italia, in Spania... Am vrut sa plec. In 2000, puteam sa raman in Italia.

Dar nu mi-am putut parasi “fetele” de pe sectie. Imi parea rau sa le las. Plecasem cu ele la drum si nu le-am putut parasi. As fi putut sa plec la Bucuresti, dar m-am razgandit. Sincer, mi-ar fi placut sa operez si altceva. Sigur, si betivii au nevoie de neurochirurg.

Dar eu nu puteam opera o hernie de disc, pentru ca paturile mele erau ocupate cu victime ale agresiunilor provocate la betie. E adevarat, si criminalii au dreptul la asistenta medicala.

Ati avut si astfel de pacienti?

Da. Dar pe toti i-am tratat la fel. I-am tratat la fel si pe cei care m-au reclamat. Toti pacientii mei au fost egali. Chiar si cand am avut parte si de accidente colective. Cum a fost cel din ’85, de la Teleajen. Atunci, am avut 75 de pacienti. N-am dormit 12 zile si zece ore. Imi aduceau schimburi niste prieteni. Ovidiu Popescu si primarul de la Plopeni din vremea aia.

Imi amintesc ca, tot atunci, mi s-a dat si casa. Fusesem “parat” ca dorm pe fotoliile din spital.

Care a fost cel mai complicat caz despre care va aduceti aminte?

Am multe.

V-a provocat vreunul palpitatii?

Da, bineinteles. Imi amintesc de un baiat caruia i s-a infipt in baza craniului un disc abraziv. A murit dupa paispe zile, dar nu din cauza bolii. Sotia lui l-a dezlegat la maini si el si-a bagat degetu-n nas. I s-a dus degetul pana in creier. Am innebunit.

S-a zvonit ca vreti “ sa fugiti” in America...

Am umblat prin multe tari, dupa ’89. Daca voiam, puteam sa raman. Sincer, pana in ’89, am fost de cinci ori “afara”. In Bulgaria. Din care, de doua ori la Ruse. Acum nu pot sa plec nicaieri, chiar daca as vrea. Tatal meu are 97 de ani si nu pot sa-l las singur. Nici el nu ar vrea sa vina dupa mine acolo. Indiferent de tentatie , nu pot sa plec.

Ce face pensionarul Valeriu Zaharia?

Am o biblioteca foarte mare, v-am spus. Am ce citi. Ascult muzica. Ma plimb. Joc tenis.

Politica mai faceti?

Daca nu m-au dat afara, sunt taranist.

Vi s-a propus vreo candidatura?

Nu. Si nici nu vreau. Politica de acum e murdara.

Apreciati pe cineva din clasa politica actuala?

Nu. Mi-a placut Corneliu Coposu. El a incercat sa schimbe ceva. Am renuntat sa mai uit la televizor, la stiri. Prefer sa ma uit pe “Cultural”. Il privesc si-l ascult pe Patapievici, care are niste emisiuni senzationale. Ii privesc si-i ascult pe Liiceanu si pe Plesu. Gabi Liiceanu mi-a fost coleg de clasa in liceu, la “Lazar”. De la ei, da, ai ce auzi. Eu nu o sa ma mai duc niciodata la vot. Stiu ca si asta e o lasitate, dar...

Dar credeti ca asta este solutia?

Daca nu ar merge nimeni, dar nimeni, da.