Asociația a apărut din dorința a 5 membri fondatori de a oferi ceva înapoi în lume, în societatea românească. Și ei au observat această nevoie stringentă de a veni în ajutorul tinerilor ce părăsesc Sistemul de Protecție al Copilului pentru a-i ajuta să se integreze din punct de vedere socio-profesional. Au început să facă asta din resurse proprii și astăzi asociația a reușit să crească foarte, foarte mult și reușim să ne adresăm unui număr din ce în ce mai mare de tineri, inclusiv tinerilor ce provin dintr-un mediu vulnerabil. “În căutarea binelui în România” - seminar al anului al II-lea Comunicare Relații Publice. Parteneriat Facultatea de Litere București, Ashoka România, HotNews.ro.
De ce?
Pentru că oricum în momentul în care ieși, să zic așa, în viața independentă, este un moment de cumpănă în care nu știi ce să faci, te angajezi, continui studiile, cum te susții, iar pentru acești tineri, dacă pentru tinerii ce au susținerea familiei e oricum un moment dificil – eu mi-l amintesc, pentru mine a fost unul dificil în care mă întrebam“ce fac? Cum fac? “ și aveam toată susținerea familiei – e cu atât mai dificil atunci când nu ai acest sprijin și te trezești, asa cum se întâmplă pentru mulți dintre acești tineri, aproape singur pe lume, care ajung sa se întrebe “ce fac cu viața mea? Cum reușesc de acum înainte să mă descurc? “ și în același timp se suprapune cu niște nevoi firești ce apar la această vârstă, o curiozitate firească, tendință mai degrabă de a se axa pe socializare și pe explorarea vieții de tânăr adult.
Cum îi ajutăm?
În special, prin consiliere vocațională și mediere pe piața muncii și foarte multe ateliere de dezvoltare personală, angajabilitate, educație financiară, dar abordarea este personalizată. Ei au întâi o întâlnire cu un asistent social, se identifică nevoile punctuale ale tânărului și apoi se face un plan personalizat pentru fiecare în parte. Acesta este cazul de multe ori, alteori mergem în licee și încercăm să îi susținem cu “know-how-ul“ nostru în ceea ce privește gestionarea emoțiilor, în ceea ce privește descoperirea propriilor valori și de ce sunt acestea importante atunci când îți alegi cariera, în ceea ce privește educația financiară și aspectele de bază în ceea ce privește construirea unui CV, să te prezinți la un interviu, unde trimiți acele CV-uri, unde se găsesc locurile de muncă. Cam în asta constă această parte de integrare socio-profesională și de multe ori îi susținem și să facă psihoterapie sau măcar consiliere psihologică acolo unde există deschidere și din partea lor.
Cum arată societatea, dacă ei au atâtea lipsuri în jur?
ANIELA FIRULOVIC: Cum arată societatea? Pentru tinerii ce ies din sistemul de protecție al copilului, de multe ori este vorba despre o dificultate în a coborî cu picioarele pe pământ dintr-un sistem unde, pe undeva primesc totul de-a gata, dar pe multe alte planuri nu primesc nimic, sau nu primesc suficient din perspectiva de ghidaj pentru o viață independentă, din perspectiva de susținere pe partea emoțională, consiliere vocațională, și nu zic că sunt probleme curente, știu că se încearcă remedierea acestor aspecte din partea multor direcții, însă sunt lacune cu care mulți tineri vin din urmă, ce au făcut parte din acele centre de plasament unde erau foarte, foarte mulți tineri la grămadă, acele centre sunt în curs de a fi, și în multe cazuri deja au fost desființate și au fost înlocuite cu apartamentele sociale, însă chiar și așa este foarte greu să fie adresată această parte emoțională și trauma pe care tinerii o trăiesc în momentul în care sunt abandonați. Deci o dată ar fi asta, faptul că am lucrat cu tineri ce nu știau că pâinea nu vine feliată. Nu știau să pornească o mașină de spălat, nu aveau acest obicei al gestionării propriei vieți, să-și facă ei curățenie, să aibă grijă de lucrurile lor. Desigur, nu pot generaliza. Sunt centre unde asta se întâmpla și până la urmă ține și de gradul de permeabilitate al tânărului ca să își însușească aceste lucruri, dar obiectiv aceasta este realitatea. Ne-am întâlnit cu astfel de tineri ce nu știau să facă nimic din lucrurile acestea. Nu știau încotro să se îndrepte și erau foarte speriați, deși n-ar fi spus asta neapărat în cuvinte, mai ales la început, dar erau foarte speriați de ce vor face cu viața lor, dacă vor ajunge pe stradă. Foarte mulți pot să fie în risc fie să devină victime ale traficului de ființe umane, fie să devină infractori, fie să devină oameni ai străzii.
Tinerii, în general, au o fragilitate în privința orientării în viață, poate unii știu să opereze mașina de spălat, dar, în special, ei se confruntă cu aceleași probleme. Care e diferența între ei? Ce au unii? Ce le lipsește celorlalți?
ANIELA FIRULOVIC: Să știți că pot să rezonez foarte bine cu ceea ce îmi spuneți pentru că și eu la rândul meu am avut această confuzie, chiar și în facultate. Îmi plăcea foarte mult Facultatea de Psihologie și știam că îmi doresc să o finalizez însă nu mă vedeam în neapărată nevoie profesând ca psiholog și nu eram convinsă dacă acesta e drumul meu, dacă am abilitățile necesare pentru a merge în această direcție. Cred că diferența foarte mare este susținerea pe care mulți dintre noi o avem și tinerii pentru care noi lucrăm nu o au: o familie care să aibă rol de bază solidă de la care să pornești, să te susțină și să îți ofere puțin răgaz să fii confuz, să bâjbâi, să te răzgândești fără teama că mâine nu ai ce mânca dacă dai greș. Tinerii cu care lucrăm sunt presați să se angajeze ca să își asigure subzistența și adesea nu știu de unde să înceapă. Și noi încercăm să echilibrăm balanța. Avem acest proiect “Plan de viață” în care primesc cazare, o perioadă limitată de timp, susținere să se angajeze, acces la diverse cursuri de dezvoltare personală și profesională și au timp să-și poată strânge niște bani pentru a se muta ulterior singuri în chirie mai bine echipați pentru viața lor. Inițial poate se angajează casier la Mega sau într-un depozit să aranjeze marfa cât să se poată susține pe parcursul studiilor. Mulți dintre cei cu care lucrăm nu au nici BAC-ul luat și nici studiile finalizate, deși sunt foarte inteligenți. Deci diferența ar fi această bază solidă oferită de o familie și accesul la diverse posibilități de dezvoltare.
Familia are un puternic cuvânt de spus în povestea asta? Adică chiar așa cum e ea, uneori destrămată, cu certuri, cu dispute, cu grupuri de WhatsApp, cu familii nebune?
Familia are un cuvânt mare de spus în fața unor copii fără această susținere continua? ANIELA FIRULOVIC: - Da, totuși vorbim de tineri cu care noi lucrăm. Sunt tineri care, normal, au și ei o familie sau au avut cândva o familie, însă uneori familia a fost atât de disfuncțională încât a fost nevoie să fie scoși din familia respectivă pentru că s-a considerat că le este mult mai bine fără. Și unii dintre ei au ajuns singuri la concluzia asta, după ani merg să-și viziteze familia de origine și constată că e mai bine că nu au rămas acolo.
Care sunt dramele? Noi, cei care trăim în puf, nu ne prea dăm seama. Care pot fii dramele acelea de sub rezistență umană?
ANIELA FIRULOVIC: De obicei, vorbim de familii unde violența domestică este la cote foarte ridicate, unde sărăcia este peste un nivel minim, adică nu au cu ce să își hrănească în niciun fel copiii, și nici măcar pe ei. Își trimit copiii la cerșit, de multe ori, vorbim d espre situații în care părinții sunt dependenți de droguri sau alcool. Și chiar îmi amintesc acum de un tânăr ce provenea din familie și nu era în Sistemul de Protecție al Copilului, a venit la noi și era atât de debusolat de greutatea pe care o simțea în familie, era nevoie să aibă grijă de mama lui ce era frecvent în comă alcoolică și și-ar fi dorit să dea la o facultate, și-ar fi dorit să meargă mai departe cu studiile, însă îi era frică să plece de acasă pentru că s-ar putea ca atunci când ajunge să o găsească pe mama lui moartă. De multe ori vorbim despre situații în care sunt abuzați sexual copiii de către părinți sau alte rude, sau centru, în afara centrului. Situații în care acești tineri devin victime ale traficului de ființe umane, pentru că se lasă păcăliți de persoane ce reușesc să le vâneze sensibilitatea și îi conving să plece afară sau să facă videochat și ulterior, așa treptat, treptat, să ajungă la prostituție. Deci sunt multe povești, multe situații.
Ei intră în Instituție, să înțeleg, și apoi voi îi ajutați în conexiunea aceasta cu viitorul. Înțeleg că Instituțiile pe la 16-17-18 ani nu mai au grijă de ei.
ANIELA FIRULOVIC: - Da, noi începem să îi ajutăm de pe la 16 ani, de multe ori participă la ateliere și mai devreme. De multe ori îi punem în legătură și cu mentori. Mentori ce pot să fie inclusiv studenti de la o facultate. Deci dacă aveți în sală tineri ce și-ar dori să fie mentori pentru tinerii cu care lucrăm, putem să facem asta. Bineînțeles, este un întreg proces prin care vor trece mentorii pentru a fi pregătiți să știe cum să gestioneze diferite situații. Cum funcționează pentru tineri? Îi ajută foarte mult pentru că reușesc să-și dea seama cam ce înseamnă să lucrezi într-un anumit domeniu, cam care sunt oportunitățile după ce finalizează studiile. Și, de asemenea, este foarte, foarte bine pentru ei faptul că au un model. Unul din lipsurile majore ale acestor tineri este faptul că nu au prea multe modele sănătoase la care să se raporteze. Uneorile oferim cursuri de formare profesională, chiar dacă nu avem noi competențele. Uneori vor un curs de make-up artist, nu avem make-up artiști angajați în cadrul asociației însă îi punem în legătură cu cineva și le plătim noi cursul.
Am printre cunoștințele mele un caz mai special. Dar prima întrebare cred că ar fi, credeți că puteți să ajutați o persoană care este într-o situație urâtă, ca să zic așa, ca să își revină, chiar dacă persoana aceea nu dă de înțeles că vrea să își revină? Să ajungă pe o linie de plutire în care poate să aibă din ce să trăiască și din ce să își ducă viața la final.
ANIELA FIRULOVIC: Asta este una din dilemele pe care le avem de foarte, foarte multe ori. În momentul în care noi ajungem să ne dorim mai mult decât își doresc ei, e un drum destul de dureros de ambele părți. Există speranță chiar dacă nu își dorește de la început pentru că punându-I în contact cu diferite posibilități, cu diferite oportunități, cursuri, oameni cu care să rezoneze și să fie exemple bune până la urmă poate ajunge să își dorească. Altfel, atâta timp cât nu vor și ei, noi îi punem în legătură cu un consilier vocational, dar e nevoie să vină, să participle. Noi nu depunem CV-urile pentru ei, îi ajutăm să își facă CV-urile, le arătăm cum, unde pot să le aplice, dar mai departe este nevoie ca ai să facă. Asta este o componentă foarte important pentru că nu vrem să îi menținem într-un rol de victimă neputincioasă. Vrem, într-adevăr, să le oferim uneltele pentru a se putea descurca și avem toată încrederea că la un moment dat ajung la acel punct în care încep și ei să își dorească.
V-am întrebat acestea, pentru că eu am, acum o pot numi cunoștință, pentru că eu m-am dus într-o altă parte, iar ea în alta. Când s-a terminat școala general, ea s-a dus la un alt liceu mai prost famat și de acolo a luat-o de tot în jos. A căzut pradă drogurilor, și-a făcut un iubit care este dealer și a sfârșit prin a intra în pușcărie. A statat acolo aproximativ un an de zile. Mama ei în acest timp, 5 ani a durat această poveste, a tot tras de ea ca să își revină și când era în pușcărie îi promitea că o să își revină și când o să iasă o să facă marea cu sarea, și cum a ieșit, la 3 zile după, s-a întors să îl caute pe iubitul acela al ei. Încercăm să facem tot ce e posibil să nu mai iasă din casă ca să nu mai poată să ia contact cu persoana aia, dar este foarte greu pentru că doar noi ne dorim asta, ea nu, iar pentru mine este foarte dureros pentru că o știu de o viață, ea este mai mica decât mine. Am încercat și eu să o ajut, să îi explic că eu sunt la facultate, cum am ajuns, dar nu, zice doar “da” și după îi intră pe o ureche și iese pe cealaltă.
ANIELA FIRULOVIC: - Da, ne întâlnim cu astfel de situații foarte des, ideea este să ajungă în punctul în care măcar să vrea să coopereze. În cazul acesta, îmi vorbești despre consum de droguri. Consumul de droguri este un simptom, nu este o cauză. În cele din urmă devine și o cauză pentru alte lucruri, dar inițial este un simptom al unor neajunsuri. O lipsă de capacitate de a se conecta la ceilalți și atunci caută prin droguri să obțină asta. Cât timp există această parte de adicție, este foarte greu să lucrezi cu orice altceva, așa încât este nevoie să fie adresată adicția în primul rând, mai ales când are sprijinul părinților. Aici foarte important este procesul terapeutic, să lucreze cu un psihoterapeut și eventual o internare într-un centru pentru adicții.
Deci credeți că asta ar fi singura variantă ca să poată să își revină?
ANIELA FIRULOVIC: Depinde foarte mult de ea, dacă acum este tot sub efectul drogurilor și adicția este problema principală, atunci da, este nevoie să fie adresată aceasta.
Din câte știu eu, acum mama ei nu o mai lasă să iasă. O ține practic încuiată în casă și iese doar atunci când nu este ea la muncă. Ies împreună și iese cu un iubit pe care l-a avut înainte de băiatul ăsta. Doar cu aceste persoane iese. Nici eu nu ies cu ea pentru că, sincer, chiar dacă am 21 de ani mama nu mă lasă să ies pentru că sunt o persoană ușor de influențat și îi este frică să nu mă duc și eu în jos. Dar mai țin legătura doar prin mama ei și atât.
ANIELA FIRULOVIC: - Ar fi foarte de ajutor să facă și psihoterapie pentru că e foarte bine că a reușit să o țină departe de droguri, dar așa cum spuneam inițial, drogurile sunt doar simptomul, acum e nevoie să fie adresată și cauza inițială și să se evite o recădere.
Au existat momente în care ați colaborat cu persoane care înainte erau beneficiari iar acum au devenit voluntari?
ANIELA FIRULOVIC: - Da, avem mai multe astfel de povești de succes. Îi numim ambasadori The Social Incubator. În prezent avem și un tânăr fost beneficiar ce acum este angajat în asociație. Avem tineri cu care lucrăm de ani de zile. Poate chiar de la începutul Asociației. Într-adevăr, este o intervenție de durată, lucrurile nu se schimbă de la o zi la alta, și atunci poate, apropos de ce mă întrebai mai devreme, poate unul dintre lucrurile ce pot fi așa demotivante este faptul că nu vezi rezultatul muncii după o lună, două. De multe ori poate nici măcar după un an, doi sau și mai mult timp. Tineri ce stăteau în sală pe la unele ateliere și păreau că trec informațiile pe lângă ei, că nu îi interesează, vin către noi și ne povestesc despre cum și-au amintit de unele lucruri pe care le-au aflat la acel atelier și cum i-au ajutat într-o anumită situație. Chiar am avut un astfel de exemplu cu o tânără ce avea un ușor retard și la un moment dat a plecat să lucreze în străinătate și ne-a povestit că cineva a încercat să o racoleze pentru a se prostitua, și și-a amintit de unele discuții pe care le-am avut și și-a dat seama cum să identifice semnele ce îi indicau că urmează să fie racolată pentru a fi traficată. Și normal, astea sunt lucrurile și din care ne luăm satisfacție, așa, cu răbdare.
Dependență a binelui. De a face bine. Există așa ceva? Cum ne formăm pentru a ajunge la această dependență?
ANIELA FIRULOVIC: Nu știu dacă aș numi-o chiar dependență, din nou am ales acest drum încă din facultate și chiar am înființat propriul ONG la finalizarea studiilor. Nu a mers foarte bine acolo și chiar mă bucur să fac parte din asociația The Social Incubator, unde lucrurile, într-adevăr, au mers așa cum era nevoie. Eu, cu certitudine nu aveam experiența și know-how-ul necesare pentru a putea să creez un ONG sustenabil, însă a existat această intenție a mea, această dorință de a ajuta și ce este important este să identificăm care este bucățica mea unde simt eu că pot să contribui, pentru că fiecare are înclinațiile sale. Unii pot să meargă înspre proiecte de mediu, alții înspre a lucra cu copiii, alții pot să meargă spre a fi mentori, de a lucra cu tineri din medii vulnerabile. Fiecare are o anumită înclinație spre un anumit domeniu și important este să ne ascultăm și să încercăm cât mai multe, de asemena, pentru a ne da seama ce ni se potrivește. Uneori la prima vedere și prima încercare este și cea reușită, alteori poate este necesar să încercăm în mai multe locuri. Cred că este o experiență foarte utilă, așa cum spuneam, le recomand și clienților în cabinet, atunci când trăiesc stări de tristețe accentuate, poate chiar depresie. Este un remediu foarte bun să își găsească sensul în a-I ajuta pe alții. Este de altfel o componentă esențială a vieții noastre să dăm înapoi. Unele studii psihologice mai învechite spun că omul ajunge în mod natural la această conștientizare că e nevoie să dea înapoi altora, alteori nu ajunge doar mai târziu după ce a parcurs toate celelalte etape și a împlinit toate celelalte nevoi și are mai devreme această conștientizare, cred eu. Studiul respective era mai învechit. Piramida lui Maslow spunea că aceste nevoie în care ne dorim să ajungem să contribuim la binele altora apar doar atunci când ne-am împlinit noi, nevoi de bază, de conexiune, de dezvoltare, abia apoi avem și această nevoie de a contribui. Eu nu cred că e neapărat așa, ci că lucrurile se întâmplă mai croșetat așa, mai contribui și la nevoia mea de dezvoltare, mai ajut și pe cineva, și se pot întâmpla lucrurile astea și în paralel.
PARTENERIAT Ashoka Romania - Facultatea de Litere București - HotNews.ro
În seria "În căutarea binelui":
Dorica Dan: ”E vină?” E nebunie și ”am încercat să nu-mi schimb viața, să nu mă izolez”
- Ana Murray, Ashoka Romania: “Ca societate, suntem în adolescență. Suntem în adolescență în a ne găsi coeziunea socială” VIDEO
- Florin Stoican: "Oamenii sunt niște oportuniști. Am supraviețuit extincțiilor. Nu evoluția vieții are o problemă, ci noi ca specie"
l.
1
1
