Hashtagul verii. Pentru unii confuz, credeau că se văd cuplat. Nu. Comentariile pot fi puse și în tandem. Așa am făcut eu. Mai târziu ca alții, din motive obiective. Și am simțit și nevoia de a vedea filmul lui Nolan de cel puțin două ori. Trei ore pline. E forțat să zici că te-ai ”prins” de toate din prima. Eu, una, n-am pretenția asta. Încă înainte de lansări, se arătau semnele unei campanii publicitare mai neobișnuite. Cel puțin. Am făcut distribuție de filme, și școală de agenție de publicitate internațională, și știu cu ce se mănâncă. Pe lângă, am mâncat și filme pe pâine, fiind, chiar din copilărie, câștigătoare de concursuri cinematografice. Ulterior, am și organizat unul. Despre filmele Barbie și OPPENHEIMER.
Campanie de lansări GENIALĂ
Pentru europeni, noțiunea de campanie e puțin vagă. Nu intru în complexitatea mentală, culturală, asta e realitatea. Iar ceea ce se auzea de peste ocean, părea ceva neutru, poate neinteresant. Știre precum, stocurile mondiale de vopsea roz au discontinuități mari din cauza cererii pentru producția filmului BARBIE, poate că era trecută la fapt divers. Hello! Nimeni nu stătea să verifice. DAR! Toate fetițele au intrat în panică. Oare se va mai găsi vopsea pentru rochițele, fundițele noastre? Zugravii, vopsitorii auto, croitoresele, toată lumea a făcut ochii roată și urechile pâlnie. Apoi, lansările propriu zise, anunțate pentru aceeași zi. Intrigant și neobișnuit. Știau că va fi o reacție. Toată floarea MEME-istă a internetului s-a dezlănțuit. Sălbatic. Isteric. Tornade, taifunuri... Imediat, pentru cei care trăiesc din social media, a devenit fancy, trendy, cool iar dacă nu erai IN, nu existai. Au intrat în horă aproape toți cei care țin de artele spectacolului. În scurt timp, campania #Barbenheimer a început să se autoalimenteze, ca un perpetuum mobile. Să fie primit! Și mai e ceva, mesajele filmelor, de-abia în acest context sînt confirmate.
De succesul BARBIE nu își făcea nimeni mari griji
Marea lovitură este dată, însă, de Nolan. În puținul timp de la lansare, filmul a devenit al IV-lea, ca încasări, din portofoliul său. Dar nu-l văd cu ochi buni nici pe INCEPTION (top 3). Pe de altă parte, din perspectiva activării publicului, mă așteptam ca în Europa, Nolan să fi avut mai mult câștig de cauză. Ok, e clar că stă procentual mai bine în piața non-internă, dar nu așa cum aș fi presupus. Greșit, constat. De exemplu, la noi, aș fi crezut că OPPENHEIMER va rupe față de BARBIE, ceea ce nu e cazul. Explicațiile le știe toată lumea. Mici surprize în Bulgaria, egalitate, și Turcia!, Oppi este mult în față. Nu e încă vremea analizelor, cifrele sînt în continuă mișcare. Din arsenalul campaniei, acum au început să fie scoase știrile, filmele din spatele culiselor. Și mai avem. Îmi închipui ce istorie va scrie și merchandising-ul. Câteva gânduri despre cele două filme pe care trebuie să le vezi, nu zic, acum, oricum vor intra și în circuit TV sau streaming. Dar măcar atunci.
Doctor Atomic. Manhattan, TV serial. Oppenheimer ești tu?
Controversele asupra „tatălui bombei atomice” nu vor fi șterse odată cu apariția filmului. Există această fascinație de a intra în mintea geniilor, comut BEING JOHN MALKOVICH, de unde și apetența pentru filmele biografice. În fiecare caz în parte, în acest gen, există două inconveniente. Realitatea istorică e greu de prezentat factual. Natura umană are orice, numai obiectivitate nu. Dar actul de creație din asta se hrănește. După filmul DUNKIRK, e al doilea film a lui Nolan de acest gen. Biografic-istorie. Până acum, preocupările sale erau îndreptate spre psiho-paranormal și SF. Într-un cuvânt science. Filmele scot la suprafață o laborioasă muncă cu actorii. Și asta place foarte mult. Până la urmă, unghiurile de filmare, scenografia, costumele, scenariul, doi bani nu fac, dacă interpreții sînt în altă parte. E valabilă și reciproca. Sînt multe cazurile în care o regie slabă a mai fost salvată de interpretări superlative. Amprenta oricărui film e imaginea. Hoyte Van Hoytema, directorul de imagine, este un olandez (unghiul olandez) suedez, născut în Elveția. Lucrează de ceva vreme cu Nolan, dar are și alți regizori celebri în portofoliu. Dar ce voiam să zic, în afară de unghiulație, colorizarea aduce mult cu școala de pictură olandeză.
Nolan și Hoytema ne bagă în mintea lui Robert,
folosind „abuziv” gros planurile, favorizate, acum, în calitate și expresivitate, și de tehnologii, ori pe film, ori digital. De la 35 la 65 de mm, de la sute la mii de cadre pe secundă, etc. Nici nu intră efectele speciale. De altfel, varianta IMAX e făcută cu un scop. N-am apucat, dar recomandarea era să fie vizionat așa. Probabil, reacția publicului la testul Trinity ar fi fost de filmat. Apoi, alternanțele alb-negru și color sînt foarte speciale și percutante, folosite nu ca de obicei, doar pe post de flash back-uri, ci, pentru introspecție, analize, ilustrare reacții, sentimente. Și, mai bănuiesc că, la IMAX, experiența ar fi căpătat un grad mare de imersivitate, cred că așa se zice. Senzația poate fi păcălită, standard, stând pe rândurile din față. De-aia mi-am propus să-l văd și așa. Acuma, ce vrea Nolan, în afară de un film biografic. Și fiecare vede de cât știe, egal cu suma bagajului deja existent. Pentru că în niciun caz nu ne forțează mâna, mă rog, ochiul, să ne spună ce să gândim/simțim. Totuși, pentru o vizionare mai captivantă ar trebui, înainte, să fie văzută mini-seria (2) MANHATTAN, despre proiectul care a dat naștere bombei atomice. E loc de mai multă cunoaștere, intrare în atmosferă, o abordare holistică, te poți familiariza istoric mai mult. Lângă, aș adăuga eu, și opera DOCTOR ATOMIC (2005)a lui John Adams, libret Peter Sellars, realizat după scrisori, documente, intensă cercetare de arhive, efecte personale.
Ce e nebunia asta, s-ar întreba un om serios?
Cum, să văd sau să ascult o operă ca să văd un film? Nu e obligatoriu, dar așa se va completa tabloul. Și vizavi de coloana sonoră, semnată de Ludwig Göransson. Montarea văzută de mine, Oppenheimer este interpretat magistral de bass-baritonul Gerald Finley. În operă, nefiind one shot only, este tipul de voce care are rol principal. Dar recomandarea o fac și pentru libret. Pentru că, sînt asemănări cu scenariul lui Nolan. În același timp, lărgește mult perspectiva asupra personalității personajului principal. Normal, nu au același subiect. Dar, și opera, și filmul, explorează personalitățile, zbaterile, ba, mai mult, ni le aruncă nouă în brațe. Un fel de, hei, voi ce ați fi făcut? Analiza se poate extinde mai mult la nivelul partiturilor mai ales că aparțin aceluiași gen, simfonic. Comercial, în cazul lui Göransson, normal, se adresează unui public mult mai numeros. După părerea mea, coloana sonoră a filmului și-a ratat un pic ținta. Frumoasă, dar fără substanță, doar ilustrativă. Nu e pe gustul meu. Banale încercări de teme și sugestii. O vioară care se vrea, cumva, un alter ego. Puțin, mult prea puțin. Mai bună la celălalt film. În departamentul de actorie, sînt subiectivă. Cillian Murphy (îmi închipui că fanii Peaky Blinders au fost primii spectatori) este unul din actorii mei preferați pe care îl consider foarte subestimat. Și pentru nominalizări/Oscar, și pentru distribuiri.
Construcția personajului e incredibil de minuțioasă. Dantelărie
De la gradarea vocii întunecat-baritonale, chiar cu inflexiuni de bas, la interpretarea oculară (eyes talking) a gândurilor și mișcarea misterioasă, amintind de Bogart. Cred că i-a fost foarte complicat să construiască rolul. Este această intimitate a camerei, a noastră cu el, mai bine zis, pe de altă parte, faptul că publicul se așteaptă să vadă un tip rece, dezumanizat, un nebun, dacă nu. Ei, bine, nici una din acestea. Na, ce să zic, senzațional. Chirurgical. N-am citit cartea după care a fost scris scenariul, „Prometeul american: Triumful și Tragedia lui J Robert Oppenheimer”, însă, s-ar putea ca reușita construcției să aibă răspunsuri chiar acolo. Atenție, și celelalte interpretări sînt la fel de excepție. O adevărată cursă. Am menționat din start. Deși, lumea e furată de subiect, imagine, science etc, paradoxal, filmele lui Nolan sînt făcute de actori. E de detaliat, dar nu acum. Aș fi curioasă să văd cum ar regiza opera. #Barbatrix #Barbease #BarbieSTF......#Barbrauss #Barbanderson (Matrix, Grease, Saturday Night Fever.... Strauss R., Wes Anderson) Greta Gerwig a avut o misiune grea, dar ușoară! Plecând, intuiesc, de la zicerea atribuită lui John Irving „Life is serious but art is fun!“, ea trebuia să facă un film pentru adulți, dar cu resurse de copii. Să păstreze aparențele, să nu-l facă anost, nici doct, nici tâmp și cu identitate vizuală. În filmele sale anterioare, LADY BIRD ȘI LITTLE WOMEN, ne-a arătat că le are și cu verbul, și cu imaginea, și cu cadrarea, set, costume. Nu în sensul că le face ea pe toate, dar e clar că știe pe cine să aleagă funcție de ce are nevoie. Așa s-a întâmplat și aici. Își construiește propriul scenariu bazându-se pe sarcasm și autoironie, acțiune simplă, preexistentă ca mesaj, un mix între BIG, RITCHIE RICH, TOYS, adăugați ce doriți. E o întreagă istorie în spate. Poate i-ar fi fost mai greu să încropească ceva dacă o chemam să facă așa un film despre și cu păpușile de la Arădeanca. Dar la americani.
Brandurile sînt comori naționale. Nici un obstacol, easy task.
Chiar compania producătoare Mattel a finanțat producția. La noi, Arădeanca nici nu știu dacă mai există, să mă ierte. RIP. Pentru că nu ei au inventat filmul, dar au inventat industria cinematografică, ce face Greta? Presară tot filmul cu referințe din canonul filmelor hollywoodiene. E o listă lungă, aproape fiecare cadru are o sursă primară. Coloana sonoră este alt canon. De la Also Sprach Zarathustra-R. Strauss (Kubrick – 2001: Odiseea spațială) la Cyndi Lauper, disco glam, sau Billie Eilish, de la simfonic modern la musical. Vizualul, setul este dezvoltat din universul jucăriilor Barbie și Ken, cu concept roz cromatic a la Wes Anderson, trecând prin Matrix, în lumea reală. Apropo, pastilele au fost înlocuite cu un stiletto și o sanda. În fine, sînt multe. Costumele sînt iarăși big deal, inclusiv mușchii- pătrățelele- lui Ken din dotare. Și pe lângă, stereotipurile americane sau ținute devenite emblemă, nu putea lipsi referința la rochia roz, creație Givenchy, purtată de Audrey Hephburn în BREAKFAST AT TIFFANY. Dar, ceea ce mi s-a părut cel mai reușit lucru este că din toată sporovăiala, voit exagerată, mesajele ideilor n-au fost complicate, au fost mestecabile.
Totuși, să nu uităm, America e locul în care pe primul plan sînt visurile
Visul first, și găsești și drumul. Dream big! Și, da, se rostogolesc temele zilei. Și nu trebuie să filosofăm pe seama acestora. Ele au ținta lor. Nu toți înțeleg același limbaj. Nu toți văd același lucru. Dacă accepți asta, vei avea acces la mai multe căi de comunicare. Eternele probleme domestice, ideologice, politice și-au primit și ele referințele de rigoare, ca THE STEPFORD WIVES sau BOMBSHELL. S-ar putea aici să se fi rupt consensul! Să se fi pornit de la premisa că toți avem același simț al umorului, sau măcar aceeași stare. Nu va fi niciodată adevărat. Și, dar nu în ultimul rând, Margot Robbie. E genială. Comutările sale sînt fenomenale. Mi-a atras atenția încă de când cu rolișorul din ABOUT TIME. Mi-am și zis, sper să nu aștepte la coadă doar pentru că e frumoasă, și, mai ales, să nu intre în orice fel de blockbuster, ceea ce e bine pentru buzunar, dar poți avea probleme de recunoaștere ulterior. E adevărat, nu s-a aplicat la Jennifer Lawrence. Pot reproșa niște pierderi de ritm, porțiuni în care filmul lâncezește, dar cam atât. Să nu mai lungim pelteaua, sînt două ore de smart fun, actorie de clasă, inclusiv, un tratament oftalmologic cu picături colorate.
