Ultimii ani ne-au arătat că documentarul are poate mai mult ca oricând puterea de a aduce în prim-plan subiecte actuale, cutremurătoare, de multe ori politice. În 2023, la Gala Premiilor Oscar, filmul Navalny / Navalnîi al regizorului Daniel Roher primea statueta pentru cel mai bun documentar. Filmul spune povestea otrăvirii cu Noviciok, a recuperării medicale și a reîntoarcerii în Rusia a celui mai important lider al opoziției ruse, Aleksei Navalnîi, în a doua jumătate a anului 2020. Atunci, în martie 2023, pe scena galei, momentul era învăluit într-o rază de speranță, aceea că Aleksei Navalnîi va reuși să iasă viu din închisoare la un moment dat. Un an mai târziu, la Gala Oscar desfășurată acum câteva săptămâni, personalitatea lui Navalnîi avea să fie comemorată, iar documentarul despre el avea să rămână, aşa cum a scris presa din întreaga lume, ca testamentul său. La această gală premiul pentru cel mai bun documentar revenea filmului 20 days in Mariupol/20 de zile în Mariupol regizat de Mstislav Cernov, care, însoțit de fotograful Evgeni Maloletka și producătorul Vasilisa Stepanenko, sosise în Mariupol cu o oră înainte ca Rusia să înceapă bombardarea orașului-port, în 2022. Astfel, ei au fost ultimii jurnaliști rămași în orașul ucrainean, unde au reușit să înregistreze timp de trei săptămâni ororile războiului.
Fără a face comparații, dar alăturându-l unui tip de documentar „activist”, Cazul inginerului Ursu, realizat de Liviu Tofan și Șerban Georgescu, redă atât povestea inginerului constructor Gheorghe Ursu, ajuns disident și ucis de sistem în noiembrie 1985, cât şi pe cea a fiului său, Andrei Ursu, care începând din primăvara anului 1990 luptă pentru a-i vedea condamnați pe cei vinovați de moartea tatălui său. Este cel de-al doilea și cel mai amplu documentar despre acest caz, după cel realizat în 1995 pentru TVR de Cornel Mihalache, Babu – Cazul Gheorghe Ursu[1]. Cei doi realizatori, Liviu Tofan, jurnalist, fost redactor al secției de știri a Radio Europa Liberă și autorul mai multor volume despre diverse momente din istoria comunismului românesc, dar și realizator al documentarului Brașov 1987. Doi ani prea devreme (2017),şi regizorul de filme documentare Șerban Georgescu, urmăresc traiectoria lui Andrei Ursu, trecând prin cele mai importante etape ale demersului judiciar, derulat în cei 33 de ani de postcomunism românesc. Folosind imagini de arhivă, majoritatea provenind chiar din arhiva Fundației Gheorghe Ursu, adunată și sistematizată de fiul său, sau din diverse interviuri acordate de-a lungul anilor de unii dintre cei implicați în caz, de o parte sau de alta, filmul revelează îndârjita luptă pentru dreptate și pentru condamnarea celor vinovați de moartea disidentului. Folosind principiile unui documentar de televiziune, pe alocuri puțin prea static, filmul urmărește viețile celor doi ingineri Ursu, tatăl și fiul, prin firul narativ al acestuia din urmă, lăsându-ne în final cu impresia nu doar a unei povești, ci și cu imaginea realități în care s-a derulat jumătate din viața fiului. Filmul reflectă inclusiv transformările fizice ale lui Andrei Ursu în cele peste trei decenii de luptă pentru dreptate, iar în acest sens cele mai puternice sunt imaginile de arhivă din momentele în care s-a aflat în greva foamei în semn de protest faţă de blocarea dosarului şi a demersului judiciar. Alături de el, în acest never ending story, apar ca personaje importante, tot în ipostaza de atunci și ipostaza de acum, în special avocata principală a cazului, Eugenia Crângariu, şi primul procuror ce a instrumentat dosarul, Dan Voinea.
Proiectat inițial în avanpremieră înainte de verdictul final în cazul Apelului de la Înalta Curte de Casație și Justiție[2], filmul are meritul de a prezenta atât personalitatea inginerului Gheorghe Ursu și destinul său de disident, deseori descris în presă și în lucrările istoricilor într-o manieră incompletă sau incorectă, cât și lupta pentru dreptate din justiția românească pe care fiul său o duce în continuare[3]. Deși filmat preponderent în interior – mărturia lui Andrei Ursu este înregistrată în apartamentul în care locuiește în desele sale reveniri în București –, lăsând astfel la o parte potențialele lieux de mémoires / locuri ale memoriei[4] cu o directă legătură cu cazul, de la blocul Patria până la blocul în care inginerul și familia sa au locuit, documentarul îl urmăreşte pe Andrei Ursu străbătând orașul pe bicicletă, inclusiv până la crematoriul unde sunt depuse urnele funerare ale tatălui și ale altor membri ai familiei. Practic, de la început și până la final, filmul surprinde jumătate din viața lui Andrei Ursu și oferă astfel prilejul descoperirii și clarificării unor detalii despre disidența lui Gheorghe Ursu și despre demersul în justiție desfășurat de-a lungul a mai bine de trei decenii. _Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro
