În anul aderării la Uniunea Europeană, datoria publică a României se situa în jurul valorii de 17 la sută din PIB, una dintre cele mai scăzute din Uniune și unul dintre puținele atuuri macroeconomice ale țării. Acum, datoria publică a ajuns la circa 50 la sută din PIB – încă un nivel gestionabil, ceea ce, probabil, îi îndeamnă pe decidenții politici să se legene în iluzia că problema nu este cu adevărat serioasă, că ar putea fi rezolvată doar printr-un efort minimal, care poate aștepta încă un an-doi. Nimic nu e mai puțin adevărat decât asta: finanțele publice din România sunt chiar pe marginea prăpastiei, cu un risc sever de a duce în haos economia națională. În contextul geopolitic actual, problema este cu mult mai gravă, iar riscul principal privește direct securitatea națională.
A venit vremea chibzuinţei
Cu un deceniu în urmă, era o amplă discuție despre un concept nou: MTO (medium-term objective = obiectiv pe termen mediu). Era vorba despre cât anume ar trebui să fie deficitul public, pentru ca datoria publică să nu crească. Pentru țara noastră, nivelul considerat adecvat era de 1 la sută din PIB. El a fost aproape atins în 2014, pentru ca, în 2015, deficitul public să coboare la doar 0,5 la sută din PIB. O stare de lucruri foarte bună, care a atras, în mod natural, reducerea deficitului extern la nivelurile cele mai scăzute de după căderea comunismului. Din 2016 încoace, însă, derapajul fiscal a fost tot mai pronunțat; mai întâi, cu valori mult peste MTO, dar încă sub pragul magic de 3 la sută din PIB. Din 2019 încoace, deficitul public a luat-o razna, depășind cam toate liniile roșii care se puteau trage: întâi, intrarea în procedura de deficit excesiv, iar apoi, sub “acoperirea” măsurilor excepționale datorate pandemiei, peste 9 la sută în 2020 și peste 6 la sută în 2021, 2022 și, probabil, și în 2023.
Niveluri atât de ridicate ale deficitului public ar fi putut antrena un derapaj mult mai rapid al datoriei statului. Dar au acționat mai mulți factori care au moderat această creștere: stocul inițial modest al datoriei, dinamica rapidă a PIB, stabilitatea relativă a cursului valutar (care a redus, în termeni relativi, datoria externă), ratele foarte scăzute ale dobânzilor în cea mai mare parte a acestei perioade și, nu în ultimul rând, influxurile nete masive de resurse din partea Uniunii Europene, care au totalizat peste 61 miliarde de euro în cei 17 ani de la aderare.
Doar că o situație atât de favorabilă nu poate dura la nesfârșit. Când datoria publică crește de la 17 la 50 la sută din PIB, presiunea reprezentată de plata dobânzilor devine apăsătoare. Iar asta cu atât mai mult în cazul unei țări care se agață cu greu de un rating de țară din categoria “recomandat investițiilor” – pe treapta cea mai de jos, sub celelalte țări din regiune. Ca urmare, dobânzile pe care le plătim noi la credite sunt mai mari decât ale acestor țări și incomparabile cu cele ale țărilor dezvoltate din Uniunea Europeană. De aceea, o datorie publică de 50 la sută, mai mică decât a Franței și Germaniei, de exemplu, este, de fapt, cu mult mai apăsătoare asupra resurselor publice. De altfel, dobânzile aferente datoriei publice au urcat vertiginos, de la 3,1 miliarde de lei (adică 0,7 la sută din PIB) în 2007, la 9,2 miliarde lei (adică 1 la sută din PIB) în 2018 și un estimat de 31 miliarde lei (adică 2 la sută din PIB) în 2023.
În privința dobânzilor la datoria publică, situația se va deteriora semnificativ și în continuare. Întâi, pentru că vorbim despre un stoc tot mai mare al datoriei publice. Apoi, pentru că dobânzile de pe piața internațională, ca și cele interne, sunt departe de valorile minime din perioada pandemiei și nu avem vreun motiv să așteptăm o reducere a acestora. În sfârșit, pentru că vulnerabilitatea economiei românești este tot mai mare, dependența de piața financiară este în creștere accelerată, iar asta nu conduce în niciun caz la mai multă generozitate din partea creditorilor. Așa încât, dacă ne propunem să continuăm conduita fiscală din prezent, să ne așteptăm nu doar la costuri tot mai mari pentru acoperirea deficitului, dar foarte posibil la o reticență în creștere a potențialilor creditori pentru a-l finanța, ceea ce se va traduce în marje de risc tot mai împovărătoare.
O problemă suplimentară, aproape niciodată discutată, a conduitei fiscale a României este ponderea scăzută a veniturilor bugetare în PIB. După ce la începutul anilor 2000 reușisem, cu chiu cu vai, să ajungem la circa 30 la sută din PIB, veniturile au scăzut până spre 27 la sută din PIB, în condițiile în care media în Uniunea Europeană este de aproape 41 la sută din PIB. De aceea, orice cheltuială bugetară reprezintă o presiune relativă mai mare, chiar la același nivel procentual din PIB. Astfel, plata dobânzilor din 2023 reprezintă deja 7,5 la sută din veniturile bugetului. Chiar o fi puțin?
Am ajuns la un punct în care continuarea acumulării unor deficite publice mari devine foarte costisitoare, iar riscul de a nu mai putea finanța această datorie este departe de a fi unul ipotetic. Chiar reducerea deficitului, de la circa 6 la sută din PIB în prezent, la 3 la sută, să spunem, în 2025, tot va însemna o creștere a îndatorării, ca și a presiunii ratelor dobânzilor. Iar aici nu am luat în calcul în vreun fel deprecierea cursului valutar, care este deocamdată protejat, atât de nivelul ridicat al rezervelor Băncii Naționale, cât și de dinamica PIB. Doar că declanșarea unei crize, fie interne, fie externe, poate schimba peste noapte datele problemei, ceea ce poate avea urmări dramatice pentru noi. Suntem într-un an electoral, riscul de noi derapaje nu este unul ipotetic. Doar că am ajuns într-un punct de unde doar o singură direcţie este acceptabilă: înspre chibzuinţă!
Cum adică deficit structural?
Atenuarea deficitelor actuale este extrem de greu de realizat, întrucât cheltuielile bugetare au un grad ridicat de rigiditate. Nu pot fi scăzute cheltuielile cu pensiile, cu salariile din sectorul public, sau cheltuielile cu caracter social, precum alocațiile de stat pentru copii. Așa cum am văzut, cheltuielile cu dobânzile la datoria publică nu au cum să scadă nici în cel mai favorabil scenariu. Vom avea, de asemenea, creșteri inevitabile ale cheltuielilor de apărare, ca urmare a contextului internațional foarte tulbure.
O veste fundamental pozitivă, și anume reducerea anticipată a ratei inflației, are un efect mai puțin favorabil asupra bugetului, întrucât creșterea nominală a veniturilor se atenuează, în timp ce cheltuielile continuă să crească, fie și prin simpla lor indexare la rata inflației. Iar unele categorii de cheltuieli bugetare, cum sunt pensiile și salariile din învățământ, sunt programate să crească cu mult mai rapid decât PIB-ul nominal. Fără îndoială, o măsură reparatorie din punct de vedere social, dar care duce inevitabil la adâncirea deficitului structural al bugetului.
O teribilă cutie a Pandorei a fost deschisă o dată cu apariția și creșterea explozivă a pensiilor speciale, atât prin numărul celor eligibili, cât şi prin nivelul pensiei. Dintre toate aberațiile pe care această stare de lucruri le generează, fără corespondent în lumea civilizată, este pensionarea înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani, adică în plină maturitate și cu foarte mult înainte de vârsta normală de pensionare. A trimite acasă adulți în toată puterea, cu pensii care sunt de ordinul miilor de euro în fiecare lună, reprezintă o aberație insuportabilă, având consecințe serioase asupra pieței muncii și asupra șanselor de creștere economică pe termen lung ale țării. Unul din riscurile majore ale perpetuării acestei stări de lucruri este afectarea gravă a coeziunii sociale. Ea poate să se manifeste într-o mai mică măsură, atât timp cât economia funcționează, iar veniturile tuturor categoriilor profesionale cresc în continuare. Dar în scenariul unei crize? Analizează cineva în mod responsabil ce s-ar întâmpla dacă, din cauze interne sau externe, se repetă scenariul anului 2010?
O chestiune de securitate națională
Teoria economică recomandă ferm ca politicile publice să aibă un caracter contraciclic. Cu alte cuvinte, în perioadele de creștere susținută să nu existe deficit bugetar, din două raţiuni : să evite supraîncălzirea economiei naționale şi să genereze un amortizor de natură să atenueze efectele negative ale unei viitoare crize. Asta spune teoria economică. Ce am făcut noi? Politicile urmate de autorități au fost, fără excepţie, prociclice: perioadele de creștere economică au fost însoțite de creșterea, nu scăderea, deficitului public; în consecință, nu a existat vreodată vreo rezervă pentru acoperirea unor situații de criză, motiv pentru care, atunci când acestea s-au produs, politicile au rămas, prin forţa lucrurilor prociclice, adică au adâncit efectele de criză.
După părerea mea, manifestarea cea mai pronunțată a acestei stări de lucruri s-a produs în anii 2008-2010. Creșterea economică a fost foarte mare în 2007-2008. Dar deficitul public a explodat și el, până la un neverosimil 5,4 la sută din PIB în 2008. Declanșarea crizei la nivel mondial, neurmată de politici de contracarare în 2009 (deh, urmau alegeri prezidențiale!), a împins deficitul până la 9,5 la sută din PIB. Corecția fiscală a început abia în vara anului 2010, cu o creștere abruptă a TVA și scăderea pronunțată a salariilor în sectorul public, ceea ce a indus recesiune şi declin pronunţat al standardului de viaţă. Abia în anul 2013 deficitul bugetar a coborât sub 3 la sută din PIB, după ani de privaţiuni – care puteau fi evitate, dacă politicile publice ar fi fost mai chibzuite. _ Continua lectura articolului pe Contributors.ro
