Îngăduiți-mi să încep cu câteva citate:
”Obiectul care o bună parte din vreme a fost privit de către mine precum o enigmă din pricina faptului că nu reușisem să aprofundez atât de sârguincios anumite lecții în componența cărora se aflau numeroase surse pe care acum le valorific, ca fiind extrem de valoroase.”
”Vladimir Lenin avea să fie dat la o parte și înlocuit de un caracter îndărătnic, stăruitor care pe cât de îndârjit lupta în goana după putere era lipsit de orice fărâmă de inteligență, stârnind totodată o mulțime de controverse din partea rivalilor politici care râvneau la poziția sa pe care aceștia o considerau efemeră, neavând din punctul lor de vedere nici cea mai mică izbândă pentru a-și declara statornicia pe o perioadă cât mai îndelungată.”
”În intermediul conținutului Convenției de Armistițiu care era compusă dintr-un preambul de 20 de articole și 6 anexe, având un caracter deținând o particularitate mult mai vastă decât acest tip de documente.”
Toate sunt din etapa de redactare a unei lucrări de licență a unui student de anul III. Și – trebuie să spun acest lucru – nu e un student slab sau dezinteresat. Felul acesta de-a scrie, care – pe vremuri – ar fi fost apreciat ca fiind dadaist, e propriu unei bune părți a tinerilor care ajung în universități. Simplul fapt de a vedea o lucrare (tipărită) scrisă clar și coerent mă face să mă întreb dacă nu cumva e copiată. Majoritatea studenților scriu aproximativ, fac erori elementare de gramatică, au dificultăți în ceea ce-i privește pe cei doi i, semnele de punctuație, împărțirea în silabe, punerea cratimei (mai ales la finele rândului) și, în general, coerența frazei. Mulți scriu ”o fost” în loc de ”a fost” și folosesc o mulțime de ruralisme nu doar verbal, ci și în scris. În ceea ce privește conținutul, am mai spus-o: am de-a face (la o specializare ce are tangență cu istoria) inclusiv cu tineri care – până la facultate – n-au auzit de Napoleon sau de Hitler. Cunoștințele lor de istorie sunt sub nivelul clasei a VII-a (când se încheie prima parcurgere școlară a Istoriei Universale). Cunoștințele științifice sunt, cel mai adesea, nule: majoritatea consideră că lumea e făcută de Dumnezeu fiindcă ”așa a vrut El” și științele (oricare) sunt niște mari conspirații menite a ne lua banii. Dacă nu reproduc ceva învățat pe de rost sau nu copiază, dau foaia albă. Atenție: toți sunt absolvenți de Bacalaureat și, adesea, cu note mari. Cei mai mulți vor lua și licența, pentru că nimeni nu are interesul de a vedea ce știu cu adevărat. Și, mai ales, nimeni nu știe ce e de făcut dacă luăm în serios carențele lor. Pentru așa ceva nu există nicio ”procedură”. Vor ajunge la masterat, unde nu se mai fac ore deloc; aici li se dau doar de redactat ”proiecte” (masteratul fiind ”prima etapă de cercetare”, ei sunt – nu? – în situația de-a ”cerceta”). Le înjghebează în câteva minute de pe Wikipedia și... asta e; iau și masteratul.
Aceasta e starea școlii românești în anul 2023, după cei șapte ani ai vacii slabe numite (probabil în bătaie de joc) ”România Educată”. Când ni se spune că rata analfabetismului funcțional e de 42 %, ar fi util să ne mai gândim la încă vreo 15 procente, de cealaltă parte, ca fiind ceva foarte asemănător cu incapacitatea de-a urmări și de-a înțelege sensul propozițiilor. Lucrurile acestea sunt bine cunoscute de aproape oricine lucrează în sistemul de învățământ (poate cu excepția celor care predau prin varii colegii la care se adună elita elitelor din România și unde faptul de-a fi meditat doar de doi profesori la o materie e considerat o rușine). Pe de altă parte, poate că puțină lume cunoaște amploarea fenomenului. Și asta dintr-o rațiune simplă: pentru că – exceptând anumite momente de șoc a sistemului, precum ”Bacalaureatul cu camere de luat vederi” sau testele PISA – despre aceste lucruri nu se vorbește public în România. Discursul oficial e, mereu, cel despre ”performanțe” – ele sunt asumate de întreaga nație și, în primul rând, de ”reprezentanții instituționali”; eșecurile sunt trecute în seama dascălilor și a inevitabilelor accidente ale școlii. Problema e aceea că, ne place sau nu, elevii care abia știu citi sau scrie și care, în fapt, nu citesc și nu scriu decât atunci când li se cere – sub presiunea vreunui concurs – acest lucru sunt, în realitate majoritari. Ei sunt ceea ce produce școala noastră.
Dincolo de lamentații e întrebarea, simplă: ce e de făcut? La nivel universitar, nimic. Aici degradarea e atât de avansată încât orice schimbare e iluzorie. Pe de-o parte sunt elevii, așa cum îi expediază învățământul preuniversitar. Cu excepția celor – puțini, totuși – din familii interesate sau ei înșiși interesați de studiu (și, eventual, beneficiind de șansa unui profesor pasionat), ceilalți sunt așa cum am scris mai sus. Onest vorbind, nu se poate face aproape nimic cu ei. Au fost deprinși să învețe pe de rost câteva foi – cu formule pe cât de abstracte, pe atât de vagi – din care, ulterior, reproduc cât pot. Treaba acesta n-are nimic de-a face cu învățarea; e o modalitate de dresaj care le permite școlilor să ”raporteze” ”rezultate”. Elevii știu doar atât (și, evident, o mulțime de lucruri – fără nici un rol formativ – prinse de pe internet și din mediul în care mișcă; cel mai adesea al găștii, dar și din cel al adulților cu care au de-a face). Cu acestea, și fără nici o deprindere de studiu, nu se poate face facultate. Dacă am vrea să facem cu adevărat studii superioare, ar trebui să-i luăm la finele liceului și să facem cu ei doi ani de cultură generală, pe modelul college-urilor americane. Acești doi ani – în care i-am primi pe toți doritorii, dar le-am supraveghea atent formarea – ar fi cea mai bună modalitate de selecție pentru niște studii temeinice. Și doar niște studenți adevărați – adică dedicați studiului, cu bibliografiile la zi dublate de impetuozitatea vârstei – ar fi în măsură să scuture universitățile de tot ce s-a uscat în ele. Din păcate, alt sistem de evaluare universitară nu există; toate ”comisiile naționale” sunt înțesate cu același gen de oameni, care se autopromovează promovându-se unii pe alții.
La felul în care stau lucrurile la ora actuală, universitățile par niște enorme mecanisme de sabotaj social (și, în treacăt fie spus, de autosabotare). La specializările cu puțini studenți, aceștia trec oricum – în cel mai bun caz căzuți în prima sesiune – pentru a acoperi locurile de la masterat. În principiu, profesorii știu care e nivelul studenților, dar – în egală măsură – știu că orice ar face ar fi cu desăvârșire inutil. Dacă e să-i cadă, la o examinare pe bune, i-ar putea cădea a pe toți. Și? Într-o săptămână sau o lună – cât au până la următoarea sesiune – niște oameni care nu știu nimic (în primul rând să vorbească sau să scrie coerent) s-ar putea pune la punct cu materia? Evident că nu. Și atunci?! Toată lumea lasă lucrurile să meargă înainte sub semnul unui cinism generalizat: în definitiv, mai niciunul dintre ei nu va ajunge să lucreze ”în domeniu” (adesea, domeniul acesta fiind destul de greu de localizat între meseriile de la noi). Ca atare, că știu ceva sau că nu știu e – practic – același lucru. Partea cu adevărat tristă e aceea că lucrurile nu stau deloc mai bine acolo unde sunt mulți studenți. Aici ”activitatea didactică” e complet industrializată. Adesea nici n-o mai face profesorul, ci lectori, asistenți sau doctoranzi. Nimeni nu-și propune să citească ce au de spus 300 sau 400 de studenți; se practică testele grilă. Ideea e aceea că la 400 de candidați întotdeauna sunt 40 buni spre foarte buni. Din aceștia societatea noastră poate absorbi – pe regiune de centru universitar – maximum 4 sau 5 pe posturile cu adevărat de perspectivă ale domeniului. În fapt, nu contează cum sunt aleși acești 4 din 40; până la urmă e o selecție darwinistă în care conteză și altele (tupeu, rezistență, obediență etc.) decât strict talentul sau inteligența. Oricum ar fi fost selecționați, cei 4 (sau 5) sunt ”garantați”. Și, dintre ei, unul va reuși. Ceilalți 396? Aceștia au un singur rol: economic – să plătească taxe (și să justifice numărul de locuri bugetate).
În fine, mai e un lucru care grevează lumea universitară: impostura cercetării. Printr-unul din acele procese ciudate, ale căror secret pare a face parte din ”patrimoniul național”, aici am reușit – mai mult ca oriunde altundeva – să punem carul înaintea boilor. În speță, în loc să edificăm, temeinic, un sistem de publicații și de validare la multiple nivele care să consacre – la vârf – cercetarea autentică, noi am declarat, paușal, că tot ce se publică (mai ales de numeroasele noastre ”somități”, în liberate sau în detenție) în orice tipăritură legată ca volum se cheamă ”cercetare”. Morala acestei triste realități e o inflație de ”cercetări” care, cel mai adesea, nu sunt decât triste compilații de seminar al anilor I sau II de Facultate, recenzii sau prezentări de materiale (adesea irelevante și unele și altele) sau – în cel mai bun caz – aplicări locale a varii teorii și metodologii deprinse de prin Occident. Evident, lucrurile acestea care, din punctul de vedere al cunoașterii, intră la categoria banalităților (și nu devin interesante decât atunci când se descoperă că sunt imposturi), nu sunt citite de nimeni și n-au nici o altă funcție decât aceea de a ”intra” în variile ”punctaje” pe care le cer – cu o perioadă tot mai strânsă – ”raportările” variilor ”comisii” și perspectivele avansării. Poate ar fi vremea să recunoaștem, onest, că nicăieri în lume cercetarea adevărată nu e sport de masă. Că oamenii care aduc ceva nou în gândire și în practică sunt foarte rari și că – mai ales într-o țară cu resurse puține, ca România – faptul de a-i identifica (pe baza unei selecții riguroase) și de a-i suține prin toate mijloacele ar fi o șansă de-a ieși din tristul provicialism în care ne închid ”cercetările” făcute de la bun început ca să nu fie citite de nimeni. Un nume, două, trei serioase în fiecare domeniu, care ar participa realmente la discuția științifică actuală din ramura lor de cercetare (nu ar reacționa frustrat la faptul că sunt incapabili să ajungă la acel nivel) ar însemna pentru noi toți mai mult decât mii de ”specialiști” a căror cunoaștere e – în cel mai bun caz – una de manual domenial.
Din păcate, amestecul exigențelor didactice cu cele de cercetare face ca oamenii din universitățile noastre să nu se mai ocupe în mod serios nici de una, nici de cealaltă. Adesea nu mai predau – delegând această atribuție asistenților sau doctoranzilor –, deși continuă să-și încaseze ”veniturile”, nu corectează lucrările de examen și, ca atare, nu știu ce le gândesc studenții, nu citesc textele de mai mare întindere (pentru licență, masterat sau doctorat); toate acestea în numele ”cercetării” care-i absoarbe. Iar cercetarea aceasta nu se exprimă în lucrări care să intre în circuitul domeniului (și, ulterior, să devină bunuri comune ale gândirii sau ale economiei), ci în ”activitatea” din tot soiul de ”comisii” plătite de universități și – mai ales – de Minister. În măsura în care considerați că lucrurile pe care le-am spus sunt expresia unei frustrări personale (eu unul neilustrându-mă prin cercetare), vă rog gândiți-vă la două lucruri simple: ce teorie a unui specialist român din ultimele decenii din domeniul d-voastră ați putea menționa? Și: când ați participat ultima dată – eventual cu publicații – la o dezbatere autohtonă (pornind de la probleme concrete ale lumii românești actuale) în domeniul d-voastră? Și, eventual, ce invenție românească folosiți în mod curent? Cercetarea autentică e ca frumusețea: se vede, și atunci când e discretă. Iar impostura e ca urâțenia: răzbate pe sub oricâte straturi de farduri.
Din toate cele de mai sus, mi se pare că la nivelul superior al educației nu e nimic de făcut. De bine, de rău, așa cum sunt, lucrurile merg. Ca peste tot, și aici e un amestec de oameni care se pricep și care nu se pricep, de persoane interesate și de persoane dezinteresate, de idealiști și de carieriști etc. Cu puțin noroc, un student poate întâlni un om care să-l ghideze în formare. Evident, dacă are nevoie de așa ceva și dacă n-a venit în facultate doar pentru diploma necesară pe piața muncii. Un profesor care e interesat de evoluția unui student bun îi va recomanda – inevitabil – acestuia să-și continue studiile în străinătate. Unul care nu e interesat decât de carieră și de ”indemnizații” le va da de înțeles studenților că ”merge” și, acolo unde nu se țin orele, nici copiatul nu e o infracțiune. Important e ca the show must go on și ”cercetările” să se decanteze în venituri din ”comisii”. Așa că, repet, aici lucrurile stau sub semnul hazardului: se poate și ca un student pasionat să întâlnească un profesor dedicat, se poate și ca primul să nu aibă această șansă, se poate și ca profesorul onest să aibă parte de studenți dezinteresați, tot așa cum se poate și ca un student șmecher să-și întâlnească profesorul și mai șmecher decât el. Dacă ar fi judecăm neutru, am putea spune că primul caz – cel fericit – are o șansă statistică de 25 %. În realitate, e mult mai rar; după mine – dar ceea ce spun e o conjectură – dacă e de 5 %. Acum gândiți-vă: d-voastră ați cumpăra o mașină care v-ar costa 100 de lei (sau orice multiplu al acestei sume) și ar funcționa la 5 % din parametrii prospectului? De pildă, dacă ar fi automobil, și ar scrie că viteza ei maximă e de 200 de kilometri pe oră, dar, în realitate, ea ar merge doar cu 10 kilometri pe oră. Gândiți-vă la acest lucru, atunci când aveți în vedere viitorul copiilor d-voastră. Asta, evident dacă nu cumva și pentru d-voastră contează doar diploma, restul ținând de ”viață” și de ”calificarea la locul de muncă”. Și, mai ales de noroc. Omniprezența reclamelor la jocuri de noroc nu e o întâmplare în lumea noastră, ci o (tristă) confirmare a primelor două versuri din ultima strofă a ”Luceafărului” lui Eminescu. În ”cercul strânt” al sărăciei și disfuncționalității, singura speranță a celor disperați o reprezintă norocul. Doar el îi poate arunca – dintr-o dată – acolo unde nu pot ajunge pe nici un drum.
Ca atare, ce e de făcut? Aș spune, preluând (metaforic) o sintagmă dintr-un alt domeniu – și el de izbeliște: a construi drumuri. În speță a crea structuri temeinice care să lege între ele cunoștințele, vârstele omului, domeniile vieții și posibilitățile de împlinire ale omului. Aici, cuvântul de bază e temeinic. Nimic nu e mai neceasar decât o școală temeinică pe clasele mici. Ceea ce nu se învață la acest nivel incipient – atenția, răbdarea, exercițiul curiozității, deprinderea de lectură, coerența formulării, judecata clară – nu se mai recuperează niciodată, îndiferent de numărul anilor de școală. Un elev care termină clasa a IV-a fără a putea citi cursiv, fără a înțelege logica unei probleme și fără nici o deschidere față de mediul (natural și istoric) în care trăiește și-a încheiat studiile pe clasa a IV-a. De acolo înainte ”sistemul” nu-l mai tratează niciodată ca pe-o persoană în formare, ci doar ca pe o cifră în statisticile educației. Iar la vârsta conștiinței (cât o fi ea de timpurie la generațiile actuale), și el înțelege că într-o lume în care nu e decât un x fără nici o șansă reală nu are de ce să se comporte nici civilizat și nici cinstit. El a pierdut partida la o vârstă la care nu putea decide nimic. Adevăratul proletariat al României nu e alcătuit din pensionari și asistați social (care sunt, și ei, oameni cu probleme reale), ci din acești tineri fără nici un orizont, pe care ”sistemul” îi scuipă în lume și-i abandonează norocului. De câte ori sunteți oripilați de obscenitatea limbajului lor, de decibelii muzicii ”de după blocuri”, de haitele ce stau în fața sălilor de jocuri, de cifrele cu privire la video chat, de felul în care fac – cu rucsacul lor de Glovo – slalom printre mașini, de faptul că v-au abandonat plecând în străinătate, gândiți-vă la acest lucru: viața lor socială (de oameni în sensul deplin al cuvântului) s-a terminat – grație școlii noastre – înainte de a începe. Ce le-a mai rămas? Șmecheria descurcării ca instinct adaptativ. Acum se numește ”reziliență”.
Încă odată: dacă se mai poate face ceva în educație, acest lucru nu e cu putință decât pornind de la început, de la clasele mici. Aici ”sistemul” ar trebui complet degrevat de ceea ce-l ține pe loc. Mai înainte de toate, de orice formă de birocrație: planuri de lecții, rapoarte de activitate, formulare de tot soiul, amenințarea inspecțiilor etc. Nimeni, absolut nicăieri și niciodată nu a putut demonstra că lucrurile acestea ameliorează în vreun fel munca unui învățător la calsă. Toate aceste formalități – de la toate nivelurile învățământului – nu au decât două funcții: aceea de a falsifica realitatea școlii și aceea de-a constitui caste suprapuse de ”metodiști”, ”inspectori”, membri prin tot soiul de ”comisii” (de ”evaluare” și ”acreditare”), care nu fac nimic util societății, ci doar devalizează veniturile statului. În al doilea rând, ar trebui simplificate masiv ”planurile cadru” și programa claselor mici. Ceea ce e important, e faptul de a-i deprinde temeinic pe elevi acele lucruri fără de care învățarea nu e decât o vorbă goală. Mai înainte de toate: atenția. Capacitatea de-a se focaliza mai mult de câteva zeci de secunde asupra unui aspect al realului sau a unei activități e lucrul cel mai important pe care-l poate exersa un copil. Opusul atenției este distracția, ”surfarea” fără direcție și pierderea timpului în activități fără rost. Menținerea constantă a atenției și capacitatea de-a înțelege că răsplata vine la capătul drumului definesc răbdarea. Lumea în care trăim azi – inclusiv tot ceea ce ține de device-uri, dar nu doar aceasta – e construită pe principiul satisfacerii instantanee a oricărei dorințe. Tot ceea ce nu se staisface pe loc e ținut a crea dacă nu ”traume”, măcar ”tulburări emoționale”. Or, această instanteineizare a răsplății are ca efect o proastă raportare a omului timp: acesta nu e în stare să-și programeze activitățile în desfășurarea lor, nu e capabil să parcurgă etapele urmăririi unui scop și nu înțelege faptul că maturizarea presupune depășirea (prin încercări a) unor trepte ale înțelegerii. Un om care-și dorește ”totul dintr-o dată” e, în chip funciar, un imatur. Șocul contactului dintre imaturitate și realitatea (nefardată de ”discursuri motivaționale” a) vieții de zi cu zi este acel timp de blocaj care, cel mai adesea, e identificat cu ”depresia”.
S-ar putea să mi se obiecteze: e frumos ce spuneți, dar cum facem aceste lucruri cu niște copii pentru care între dorință și satisfacție nu e decât un simplu click? Onest vorbind, nu cred că trebuie să ne încurcăm în ”teorii pedagogice”, căci răspunsul la această întrebare e simplu: ajunge să nu omorâm în școală curiozitatea naturală a copilului. Toți copiii se deschid către lume exact în intervalul școlarizării lor – 5 / 6 – 18 / 21 de ani. Toți au, în fiecare etapă a vârstei, întrebări, fascinații, interese. Ajunge să nu le strivim cu ”esee” învățate pe de rost și cu zeci de probleme în temele de casă, cu examene tâmpite bazate pe ideea recitării acelorași platitudini și cu pedepse stupide pe care copilul nu le înțelege și care-l paralizează. Nu trebuie să inventăm nu-știu-ce ”metodici” și ”metodologii” spectaculoase; ajunge să li se acorde elevilor atenția și răbdarea care le sunt predicate. Pentru aceasta, așa cum am spus, programa trebuie redusă la minimum. La finele clasei a IV-a, elevul trebuie să știe patru lucruri: să citească clar, fără a silabisi și fără a se poticni; să scrie un text minimal – fie și pe Facebook – clar, corect, cu semnele de punctuație la locul lor și în care să spună ceva inteligibil pentru cel care-l citește. Să fie capabil de socoteli elementare (adunare și scădere) cu numere până la maximul modedei naționale (500) și, eventual, înmuțiri și împărțiri cu numere până la 100. Dacă e capabil să facă bine aceste calcule, poate învăța mai mult în treptele următoare de studii. Ânsă dacă nu le știe, tot restul școlii îi e inutil. În fine, în al patrulea rând, să cunoască ceva despre satul / orașul în care stă (dar nu cifre cu cotele reliefului și numărul de locuitori) și despre propria lui familie (inclusiv despre strămoșii pe care n-a mai apucat să-i vadă). Dacă poate face aceste lucruri, atunci are un start bun pentru tot ceea ce urmează.
Iar în ceea ce privește device-urile și tot mai multele jucării inteligente care ne invadează viața, școala nu trebuie concepută împotriva lor, ci integrându-le. Căci toate aceste obiecte încorporează cunoaștere. Cine va fi capabil să o folosească va avea un avantaj major față de cei pentru care ele nu sunt decât prilejuri de distracție și de pierdere a timpului. Doar deprinzând utilizarea lor benefică în aventura cunoașterii și proiectele personale elevii le pot înțelege și limitele și primejdiile. Ca atare, capacitatea de documentare pe Internet și cea de promptare pe ChatGPT (și pe urmașii lui) ar trebui să facă parte integrantă din formarea unui bun învățător. La fel ca faptul de a urmări filmele și serialele la care se uită elevii lui. De multe ori acestea nu sunt nimic altceva decât ilustrarea unor probleme de logică situațională în care un copil (sau un personaj oarecare: animal, robot etc.) e pus să se descurce într-o situație de viață. Și încă într-una mult mai concretă decât cele despre care-i vorbește școala. În fine, trebuie – în mod cât se poate de urgent – ca orice copil care nu înțelege ceva sau care rămâne în urmă să beneficieze de șansa unor ore remedialeîn școală (nu ca meditații, pe banii părinților). Dacă tot recităm în cor ce scrie prin varii fițuici pedagogice, cum că elevii au ritmuri diferite de înțelegere, se cuvine să și luăm în serios acest lucru. Nu e nici o problemă dacă un copil nu înțelege și nu e un motiv de a-l pedepsi, admonesta sau de a-l raporta părinților. Copilul acela trebuie ajutat să înțeleagă ceea ce nu îi e clar. Asta nu înseamnă să adăugăm ceva în plus la munca învățătorilor, căci – degrevați de birocrația învățământului – pot avea timp și pentru orele remediale. Evident, asta înseamnă că în centrul activității lor e înțelegerea fiecărui elev, nu ”premiile de la Olimpiade”. Și, în egală măsură, că școala e pentru elevi, nu pentru bunicuțe ce colecționează diplome și coronițe de flori. Și, cu atât mai puțin, pentru primari și politicieni ce vorbesc în dodii.- Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
