Despre trecutul generațiilor care urmează să se pensioneze curând sau deja au făcut-o se pot formula câteva considerații generale, dintre care numai o parte ne interesează, cea a poziției sociale a profesorului în societate. Însemnătatea etică și spirituală a calității de profesor nu ne privește nemijlocit în această analiză, oricât de bogate în semnificații ar fi, deși aceasta ar trebui să fie finalitatea tuturor profesorilor. Să facem efortul unei anamneze statistice: în anul 1989, persoanele cu studii superioare reprezentau 8,6% din populația totală a României (Bogdan Murgescu, România și Europa, Polirom, 2010, p. 390). Majoritatea românilor, aproximativ 65%, absolviseră între patru și opt clase. 25% aveau doar liceul terminat și nu toți la timp. În asemenea condiții, statutul social al unor angajați cu studii superioare era unul special. De aici vechea disparitate dintre intelectuali și muncitori, care a dat naștere multor frustrări și invidii. Nu era o chestiune oarecare să muncești cu mapa, stiloul, echerul sau creta în comparație cu cineva care trudea cu mistria, lopata și vagonetul de cărbune. Dar până și în acest regim de meserii, echivalentele unor ranguri sociale regulamentare în societățile din Blocul sovietic, profesorul preuniversitar nu ocupa poziția centrală. Salariul unui inginer sau al unui muncitor calificat din producție putea fi și de două-trei ori mai mare decât al unui profesor la vârful carierei. Un lucrător comercial sau din hoteluri era în stare să realizeze venituri substanțial mai mari decât ale unui profesor, mai ales când lucra cu valuta turiștilor străini. Nu profesorii erau eroii socialismului românesc, ci inginerul din producție și muncitorul înalt productiv, sudor, oțelar, macaragiu. În raport cu un doctor sau un ofițer de armată, miliție, securitate, profesorul preuniversitar venea după aceștia ca putere materială, nu neapărat și simbolică, unde poate profesorii stăteau mai bine. În comparație cu un profesor universitar, educatorii, învățătorii și profesorii de liceu și gimnaziu au avut clar un statut social inferior: salariile erau evident mai mari în mediul academic și de cercetare, însă nu disproporționate, dar cele câteva ore de curs pe săptămână, prestigiul intelectual al catedrei, deplasările și schimburile internaționale, sarcina de a scrie și a publica lucrări de specialitate îl plasau pe universitar pe o treaptă net superioară celui aflat în instituțiile de învățământ preuniversitar.
În așa-numită ,,epocă de aur", majoritatea cadrelor universitare era compusă din bărbați pentru că salariul și alte beneficii încasate ajungeau în vederea întreținerii la nivel superior a unei familii de cel puțin trei persoane. În mediul preuniversitar, majoritatea angajaților era alcătuită din femei, care, atunci și acum, aveau un venit mediu sau peste medie sigur, muncind câteva ore pe zi în condiții curate și moderne, bucurându-se de vacanțe lungi și dese, beneficii de timp și dozare a efortului care le permiteau să se ocupe în primul rând de îngrijirea familiei. A fi profesoară mergea obligatoriu împreună cu datoria conservatoare de a fi mamă și soție. De cele mai multe ori în învățământul anilor 1950-1990, profesoratul preuniversitar era asociat cu rolul femeii de familie tradițională din clasele de mijloc ale societăților dezvoltate vest-europene din aceeași perioadă: profesoara era o femeie educată care își completa misiunea privată, domestică, de a fi mamă și soție cu aceea publică de a educa, până la un anumit nivel de dezvoltare psihosomatică, copiii altor femei și bărbați. Nu-i de mirare atunci că partenerii de viață ai profesoarelor de pe vremuri trebuiau să întrunească câteva calități esențiale: să câștige mai mult decât ele, să aibă un loc de muncă cu program fix și previzibil, să fie cel puțin la fel de educați formal ca dânsele, să nu fie prezenți toată ziua acasă, ci pe teren sau la birou. În consecință, profilul profesional, de departe cel mai adecvat, pentru soții cadrelor didactice din perioada comunistă era unul previzibil: de regulă, soții ideali de pe vremuri ai profesorimii preuniversitare se trăgeau din rândurile armatei, miliției și securității statului. Nu întâmplător acest portret ideal al familiei cu mama educator, învățător și profesor și tata ofițer de orice era des întâlnit în anii comunismului. Cât de des nu avem idee pentru că nu am avut acces la nici un studiu sociologic care să descrie statistic dispunerea în perechi a profesiilor în familiile cu cel puțin un soț cadru didactic. Poate de aceea serbările școlare de pe vremuri arătau ca adevărate declarații de fidelitate față de stat și partidul conducător, iar orele de curs ca instructaje extrem de solid organizate. Școlile erau, de asemenea, conduse ca niște cazărmi, în care disciplina, severitatea și supunerea erau stricte și pedepsele, inclusiv cele corporale, pe măsură. Aceasta a fost etapa învățământului românesc până la jumătatea anilor 1990. Profesoara ca semicasnică instruită, jumătatea unui ofițer, iată expresia de mijloc a idealului ceaușist.
Ce s-a schimbat între timp? Aproape totul. Societatea a devenit un spațiu dominat de interesul pecuniar imediat, nu de proiectele de dezvoltare socială la scară mare și pe durate relativ lungi de timp, cum pretindea a face regimul comunist cu metode așa-zis științifice. Dacă înainte conta profesia individului în ierarhia meseriilor create și susținute de partidul unic, acum banul pur și dezgolit de jenă a devenit rege peste noi. Cine are cei mai mulți bani contează cu adevărat în societatea capitalului, în lumea pieței libere și globalizate. Școala veche fusese concepută pentru nevoile reale ale societății comuniste. Pe cale de consecință, sistemul merita demantelat și reformat în contextul mondial postcomunist. Procesul a început, totuși, târziu, la finele anilor 1990 și modernizarea sa în profunzime nu a încetat nici până astăzi, deși pași mari și amețitori s-au făcut în acest sens. Încă nu știm cu certitudine ce meserii și ce tipuri de angajați produce sistemul de învățământ românesc actual pentru nevoile societății. Înainte de 1989, sistemul livra colectivității exact ceea ce aceasta avea nevoie, conform planului cincinal, așa cum era acesta conceput, în timp ce acum bâjbâim prin întuneric. Oare muncitorii din comerț, din construcții sau inginerii IT sunt rezultatele muncii noastre educaționale? Greu de estimat: muncitorul comercial își folosește competențele educaționale dobândite în clasele primare, cel mult gimnaziale, muncitorii de pe șantier sunt din ce în ce mai des străini veniți din Asia, în vreme ce inginerii IT, dacă vorbiți cu departamentul de HR din industria respectivă, sunt de multe ori rezultatul unor studii finalizate cu rezultate modeste, dar cu multă pregătire de autodidacți, paralelă studiilor stricte de politehnică. Aceeași neclaritate educațională predomină în orice domeniu, mai puțin în sistemele sanitar și juridic, unde angajații sunt obligatoriu de meserie, pregătiți teoretic în armonie cu fișa postului. Înainte de cum și ce predăm se pune întrebarea: cărui scop măsurabil îi servește educația de stat din România? Din imposibilitatea temporară de a da un răspuns fără echivoc acestei întrebări rezultă bugetul scăzută oferit sistemului de educație și nevoia de reforme continue. Dacă nu știm pentru ce sau pentru cine lucrăm din punct de vedere social, nu sub forma unor deziderate morale definite abstract, ci a unor costuri reale, vom pluti mereu în interval, precum în purgatoriul catolicilor.
Dar să revenim la condiția actuală a profesorului român, ale cărui griji sunt mari pe toate palierele. Venitul este modest în comparație cu meseriile fizice și intelectuale căutate realmente de piață (ingineri, meseriași și economiști). Anii 1990-2000 au fost cumpliți din punct de vedere material pentru șase-șapte din zece români. Disponibilizări, șomaj, pensionari pe caz de boală de ordinul sutelor de mii, falimente și privatizări oneroase, sărăcie (migrarea de la oraș la sat a fost cu plus, dând peste cap o tendință de modernizare standard, veche de o sută de ani), nimic nu ne-a ocolit. Profesorii erau plătiți în medie cu 50 de dolari americani pe lună, dar aveau măcar un loc sigur de muncă. Anii 2000-2010 au fost de stagnare indexată cu rata inflației pentru cadrele didactice, de lentă revenire la normal pentru celelalte profesii, dar poziția intelectuală a celui care educă, deși încă respectabilă, s-a devalorizat enorm. Posturile s-au rărit, mediul rural a devenit golit de elevi din pricina migrației în străinătate și a sporului natural negativ, indisciplina a crescut considerabil în rândul elevilor.
Anii 2010 până în prezent s-au demonstrat a fi din nou o sursă de anxietăți educaționale: prăbușirea autorității profesorului, lipsa locurilor de muncă în sistem pe fondul unei nevoi de resurse umane calificate la nivel înalt (un alt paradox românesc), atacul părinților, din ce în ce mai suspicioși, dar și sentimentul covârșitor de irelevanță economică a studiilor medii sau superioare din România, tradus în rata abandonului școlar. Singura licărire de speranță a venit dintr-o creștere a salariului în 2017, când, în sfârșit, cineva a înțeles că un profesor debutant remunerat cu 1200 de lei pe lună nu își poate asigura minima subzistență și respectul de sine.
Profesorul român de astăzi câștigă mai bine decât un muncitor necalificat sau în locurile de muncă repetitive, bazate pe abilități și cunoștințe scăzute, dar mai puțin decât un angajat din birourile de multinaționale din industrie (construcții de mașini, farmaceutice, extracție de resurse naturale etc.), finanțe, tehnologie și sub multe alte poziții din aparatul de stat, inclusiv șoferi sau subofițeri din diferite instituții publice. Din păcate, vorbim de o meserie căutată în primul de acei absolvenți de studii superioare care nu își pot găsi un loc de muncă convenabil în altă parte, din cauze obiective (puține locuri de muncă disponibile) sau subiective (propria specializare academică, necăutată de angajatori, sau - de ce nu? - incapacitatea personală). Acestea grevează asupra identității sociale a profesorului.
În ceea ce privește rolul profesorului de învățământ mediu din perioada comunistă, rol asociat genului feminin în tripla sa unitate de mama-soție-profesoară, lucrurile nu stau mult mai bine decât acum cincizeci de ani. În Germania și Franța 65-70% din totalul profesorilor secundari sunt, în prezent, femei. Doar în Japonia 52% din profesorii de școală primară și liceu sunt bărbați. În Europa de est, Bulgaria și România dețin 88% din personalul de învățământ mediu de gen feminin. Imediat ce urcăm în sfera universitară, cu toate eforturile Uniunii Europene de a impune egalitatea de gen, care implică mai ales eliminarea disparității de plată salarială, noi respectăm principiul unei societăți profund anacronice: 60-70% din cadrele universitare sunt în medie bărbați la noi, procentajul coborând în favoarea sexului feminin doar la anumite facultăți, cum ar fi studiul limbile moderne. More women, less wages for every man era principiul epocii victoriene în fabrici de textile și pe ogoare, acum 150-200 de ani. Până când nu vom scăpa de această asociere, specifică subdezvoltării sociale, între meseria de profesor, salarii neîndestulătoare și preconcepția că a preda este o chestiune ușoară, bazată pe cunoștințe medii, reproductive, de banalități și informații de dicționar, aflate la distanță de un click, mult timp liber la dispoziție și dese CIC-uri (concedii de îngrijire copil), nu ne vom putea întoarce la eficiența educațională mulțumitoare din anii 1970. Ce speranțe mai înalte decât atât să mai avem dacă acestea sunt bazele materiale ale meseriei de profesor?
Prin urmare, dacă ar fi să tragem o concluzie preliminară la un subiect insuficient explorat în literatura de specialitate, aceasta sună după cum urmează: să lăsăm deoparte idealurile înalte și moralitatea impecabilă pretinsă meseriei de profesor, unde noi, românii, suntem maeștrii ai simulacrelor, și să gândim pragmatic și materialist în folosul categoriei profesionale care ne educă urmașii. Fie mergem pe idee de meserie submisivă, anexată sarcinilor matrimoniale de familie, fie ne apucăm să tratăm meseria de profesor ca pe o sursă serioasă de existență și respect social, cel puțin egală cu îndatoririle familiale.
Greva generală declanșată în 22 mai 2023 pornește tocmai de la fundamentele materiale ale categoriei sociale reprezentate de profesori. Vorbim de aproximativ 240,000 de cadre didactice și încă vreo 60,000 de angajați în sistemul de învățământ. Cel puțin un milion de cetățeni români au în familie persoane implicate în învățământ, dacă punem la socoteală o medie de trei-patru rude de bază. Spre deosebire de alte categorii bugetare, învățământul conține o armată de angajați, ceea ce este normal. Orice stat modern se definește și prin armătura sa educațională, unde se naște și se dezvoltă respectul față de polis, ascultarea celor maturi pe seama unor reguli devenite parte a identității colective, diviziunea elaborată a muncii, sentimentul cultural de apartenență la un întreg nu numai material, ci și spiritual, locul patriotismului elementar și al valorilor universale. Școala este o biserică laică în esență și instituția care are în păstorire mințile și conștiințele tuturor generațiilor sociale. Ea este și expresia codificării memoriei colective. În România școala suferă cel mai mult întrucât aproape nimic din misiunea sa civilizatoare nu se mai întrupează social. Statul român este slab și fără direcție, rătăcit și neputincios la fel ca societatea pe care o exprimă. Cum ar putea fi școala dacă nu oglindirea acestei identități colective fracturate? Armata României stă sub umbrela NATO. Serviciile secrete sunt europenizate și transfrontaliere. Poliția și jandarmeria, deși în suferință valorică și de idei, adună câteva zeci de mii de angajați, care, din nefericire, nu luptă deloc în sensul stârpirii crimei organizate, coabitând promiscuu și în afara legii cu etajele de jos ale societății. Serviciile medicale de stat sunt mediocre, în ciuda faptului că salariile au tot crescut, ceea ce indică o rezolvare realizată doar pe jumătate. Magistrații României, câteva mii de cetățeni, oscilează între legislația europeană reală și ingerințe politice multiple, venite din direcții opuse, care afectează separarea puterilor în stat. Școala este altceva decât toate acestea, mult mai intens conectată la națiunea română în toate sensurile acesteia, cuplând întregul univers de venituri și puteri existente, de opulență și precaritate.
Școala este încă cea mai democratică instituție a statului român deoarece prin dreptul copilului la educație vorbesc milioane de români. Deși cea mai puțin politizată aripă a statului nostru, prin comparație cu celelalte, nu în mod absolut, școala este nucleul vieții politice transgeneraționale, cutia de rezonanță a tuturor profesiilor din România și a tuturor categoriilor de venit, în ciuda tendinței recente, încurajată nu numai de învățământul privat, ci și de cel public, de a consolida segregarea socială prin falsa antinomie dintre școli de elite versus școli de săraci. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
