“Mi-au trebuit mai multe încercări pentru a intra cum se cade în materia Continentului gri și încă și mai multe survoluri pentru a duce la capăt destul de iregularul proiect semnat de Daniel Vighi (între timp plecat dintre noi devreme și nedrept) și Viorel Marineasa” mărturisește Cosmin Ciotloș în debutul cronicii din Dilema veche nr. 985 (23 februarie -1 martie 2023) consacrată volumului apărut în anul 2022 la editura Ariergarda.
Dificultatea, explică mai departe criticul, ține de codul cărții, de împachetarea ei. Adică de faptul că autorii recurg la o formă hai să o numim ghidușă spre a vorbi despre o temă gravă. Aceea a omniprezenței Securității în viața cotidiană a românilor până în decembrie 1989. Românii din Continentul gri fiind scriitorii, artiștii, universitarii din Timișoara surprinși de brațul înarmat al partidului în intervalul cuprins între mijlocul anilor ‘60 și Decembrie 1989. Or, dacă luăm în calcul detaliul că regretatului Daniel Vighi nu i s-a permis niciodată accesul la propriul lui Dosar de urmărire informativă pe care indubitabil că îl avea de vreme ce numele lui apare consecvent în notele reproduse și comentate în partea a doua și a treia cărții Subterana literarătimișoreană, respectiv Scene din viața literară timișoreană în deceniul 9, și aceasta sub pretextul că acesta nu există, detaliu coroborat cu suspiciunea că respectivul dosar era încă activ și după Revoluție, având în vedere implicarea politică și civică activă a scriitorului și după 1989 (Vighi s-a aflat printre inițiatorii Proclamației de la Timișoara) lucrurile devin încă și mai complicate. Chiar îngrijorătoare. În pofida declarațiilor liniștitoare ale actualului director al SRI, dl. Eduard Hellvig.
Admit că respectivul ton ghiduș ca și titlurile asemenea date unor capitole sau subcapitole nu mi-au fost nici mie tocmai pe plac. La fel cum nu mi-au fost nici grosolanele neglijențe de tehnoredactare. Dacă cele din urmă sunt de neiertat, primele se explică printr-o anumită prudență, poate chiar și printr-un bun simț exagerat al autorilor cărții. Daniel Vighi și Viorel Marineasa au cheltuit o cantitate mare de timp pentru a parcurge dosarele Securității. Sau, mă rog, acele dosare ce se află astăzi în arhiva CNSAS. Au știut însă că oricând li s-ar putea răspunde că nu sunt nici istorici, nici specializați în arhivistică, așadar că nu au calificarea de a pregăti conținutul dosarelor în vederea dezvăluirii. A expunerii în pagini de carte a ceea ce au găsit în ele. Fapte deloc plăcute.
În al doilea rând, așa cum cei doi autori precizează în dialogul ce ține loc de prefață, nu s-a adoptat un spirit revanșard, inchizitorial, că nu asta ne interesează. …Și nici informatorii nu ne interesează neapărat, adică să știm cine sunt ca persoană.
Firește, numele ofițerilor ce primesc măcar o parte dintre notele informative reproduce și comentate în carte sunt menționate ca atare, în vreme ce numele informatorilor sunt, pe mai departe, legendate. Există uneori și note de subsol ce ne oferă o seamă de indiciii referitoare măcar la ocupația informatorilor. Dar chiar și așa, nu se poate să nu te șocheze câte persoane, unele prin specificul posturilor ocupate în ierarhia Securității, altele fie obligate, fie șantajate sau chiar de bună voie au fost preocupate să afle și să raporteze ce se întâmplă în redacția revistei Orizont și, îndeosebi, cu redactorul acesteia Sorin Titel. Care el însuși a parcurs traseul de la condiția de informator la aceea de contestatar al regimului (Scriitorii).
Chiar dacă ai mai parcurs și cărți, și dosare pe această temă, este imposibil să nu rămâi surprins de cât de preocupați erau securiștii de lecturile scriitorilor (cartea Doctor Jivago a însemnat pentru ei, la un moment dat, o adevărată obsesie), de prieteniile și rivalitățile dintre literați, de posibilele vicii ale oamenilor de condei. Celelalte două mari secvențe ale căror titluri au fost deja menționate sunt preocupate tot de redacția Orizont, de stratificarea și profesională, și ideologică a personalului redacțional de acolo, de optzecișții timișoreni și de relațiile lor cu cei de la București sau de la Oradea, de ceea ce se numea în epocă influențarea lor negativă de Radio Europa Liberă, de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca, dar și de Nicolae Manolescu.
Partea dedicată Universității dovedește interesul constant față de profesori, de studenți, de posibilele sau realele disidențe ale acestora (îndeosebi ale celor de la Filologie), față de contactele lor cu Occidentul sau cu lectorii străini. Aceștia din urmă fiind urmăriți cu vigilență maximă. - Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
